Ușa la care bate războiul. Ca orice lucru serios, declarația șefului Statului Major al României, generalul Gheorghiță Vlad – despre necesitatea pregătirii populației pentru un prezumtiv război – a fost aruncată în deriziune.
Generalul nostru nu e singurul care atrage atenția că ”Rusia nu se va opri”: au făcut-o, în ultimele săptămâni, comandantul militar al NATO, amiralul Rob Bauer („Avem nevoie de o transformare pentru război în NATO”), a făcut-o Grant Shapps – ministrul britanic al Apărării („în următorii 5 ani vor ataca”), au făcut-o generali în rezervă care au comandat trupe ale SUA sau NATO în Europa și aiurea.
Acum, putem pune un filtru acestor declarații: atunci când lucrurile tind (și tind) să o ia razna politic – când extremele stânga și dreapta se îngrașă din partidele mainstream, o mică doză de frică socială „nu strică”: presiunea fricii în societate creează mereu o nevoie de echilibru – popoarele tind să aleagă partidele pe care le cunosc și să nu se arunce într-un viitor imprevizibil cu partide imprevizibile.
Dar acest filtru prin care suntem tentati să citim declarațiile unor strategi de meserie e ușor de străpuns – ba chiar a și fost străpuns – de luminile exploziilor rachetelor rusești în Ucraina:
Sub aspectul tensiunilor geopolitice – complicate în ultimele decenii de globalizarea economică – lumea tocmai s-a reîntors în anii 30 ai secolului trecut, chiar dacă limbajul, testările adversarului și ecuațiile diplomatice sunt azi mai sofisticate:
Nu doar hegemonia SUA, ci însăși modelul de societate occidental sunt azi testate – iar acest lucru se va tranșa.
Când? – abia aici începe discuția. Să aruncăm o privire în afara societății occidentale și apoi una înăuntrul acestor popoare pentru a evalua șansele ca un război să poată fi, la un moment dat, evitat.
În afară:
În paralel cu societatea occidentală – cu puterea ei economică, militară și de libertate a cetățenilor săi – s-a creat triunghiul asiatic format din China, Rusia și Iran. Toate autocrații sângeroase, toate cu libertățile cetățenești mimate, toate forțe militare de temut.
Și toate având pe agendă rescrierea zonelor de influență; și toate cu ieșire la lumea liberă: Rusia spre Europa – China spre SUA, Japonia și Australia – Iran spre Mediterana și Israel.
Dacă Rusia s-a insinuat în ultimele decenii în economia energetică europeană, dacă Iran s-a insinuat prin proxi în Orientul Mijlociu, China – cu alonja mai mare – s-a insinuat peste tot, din Africa în Estul Europei și din America de Sud până în Indo-Pacificul de sud.
Niciuna nu stă cu mâinile în sân, lăsând Occidentul cu ale sale: tensiunea crește de la un an la altul, maniera în care puterile citesc Carta ONU a Drepturilor Omului e diferită, incompatibilitatea sistemelor e deasupra oricărui dubiu. Iar această competiție, mai devreme sau mai târziu se va tranșa.
Editorialul complet poate fi citit în Curs de Guvernare.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
