În „Tightrope”, cartea sa recenta, jurnalistul și scriitorul Nicholas Kristof ne povestește următoarea întâmplare: Tani A. este băiețelul de opt ani al unei familii de imigranți nigerieni. Familia este homeless în New York City. Un profesor entuziast de la școala lui Tani îl învață să joace șah.
Într-un singur an, Tani câștiga la grupa sa de vârstă campionatul de șah al statului New York. Nicholas Kristof scrie despre el în The New York Times (articolul de mai jos). Drept urmare la articolul din ziar, lumea strânge din donații doua sute cincizeci de mii de dolari pentru ca familia lui Tani să-și cumpere o locuință.
Mai mulți oferă gratis apartamente unde ei pot locui, tatăl său primește o mașină ca să câștige bani făcând taximetrie cu Uber, câteva școli private prestigioase îi oferă băiețelului burse, mama sa primește nu știu ce job, etc.
Și acum vine bomba: familia lui Tani A. donează douăzeci și cinci de mii de dolari unei biserici, iar restul unui fond care să ajute alți copii săraci în situația lui Tani, dar care poate nu au un talent unic ca el. Este o „chestie” și asta, nu-i așa? Sărăcia este un subiect care ma obsedează. Mă obsedează poate pentru că în urmă cu treizeci de ani am trecut la un milimetru de situația în care m-aș fi cufundat în sărăcie pentru veșnicie.
Am absolvit în vara lui 1990, Facultatea de Automatică și Calculatoare la „Politehnica” din Timișoara. Am fost angajat la „Politehnică” în prima tura de noi asistenți, în toamna lui 1990. Mi s-a spus limpede la angajare ca universitatea nu are cum să-mi asigure o locuință, din moment ce nu mai există repartizări de locuințe.
Singura mea opțiune atunci a fost să mă mut într-un cămin studențesc de garsoniere, împreună cu marea majoritate a asistenților care au fost angajați atunci și nu erau din Timișoara. Am socotit că mi-ar fi luat câteva vieți de om ca să pot strânge suficienți bani (din salarul meu de asistent universitar) ca să-mi pot cumpăra o garsonieră. În acel momentul a cazut cerul pe mine.
Am avut cel mai cumplit atac de panică din viața mea. Am simțit în acea după-masă că sunt prins într-o capcană din care matematic nu am cum ieși. Că-mi încep viața de adult în sărăcie, fără nici o speranță de a ieși vreodată din ea.
Apoi, situația mea s-a îmbunătățit puțin: salariul meu a crescut, am predat două, trei norme la facultate. Am reușit să pun câțiva bănuți deoparte. Astfel, perioada necesară s-a redus la aproximativ douăzeci de ani. Douăzeci de ani – ca să-mi cumpăr o garsonieră în Timișoara. Desigur, cu condiția să strâng în întregime salariul meu, adica să nu cheltuiesc nimic și ca prețul la garsoniere să nu crească.
Am reușit în februarie 1994 să adun suficienți bani ca să-mi cumpăr un cuptor cu microunde, ca cel din reclama de la televizor. Am plecat într-o zi spre magazinul de electrocasnice pe Alba Iulia, lângă Operă, cu toate economiile mele în buzunar, ca să-mi cumpăr cuptorul din reclamă.
Însă la fața locului mi s-a spus că el nu este chiar ca cel de la televizor – cuptorul cu microunde din magazin nu știe să rumenească puiul. Știe doar să-l încălzească.
În loc de cuptor, am cumpărat un robot de bucătărie, deși nu știu să gătesc. L-am cumpărat, însă pentru că ajunsesem mental în starea în care trebuia să cumpar ceva, după trei ani de strâns bani. Îmi trebuia ceva nou, ca să-mi pot spune că am progresat și eu puțin.
Citește articolul complet pe 7zile.info.
