Cândva, când eram foarte tânără, am făcut, pentru școală, un reportaj despre situația minerilor din Petrila și Lupeni, în plin proces de închidere a mineritului. Am plecat spre Vale având în minte experiențele povestite de cunoscuți și propriile mele interacțiuni cu minerii în timpul numeroaselor mineriade dintre 1990 și 1996. Ca adolescentă în București, cu părinți „golani”, le cam trăisem din plin.
Am plecat spre Vale și cu mintea plină de tot ceea ce citisem despre Thatcher și siderurgia britanică. Pe drum, tata mi-a povestit însă și altele, mici întâmplări omenești care conturau o imagine complet diferită a minerilor, despre cât de protejat se simțise în studenția lui petrecută la Petroșani, despre pericolele la care minerii se expuneau zi de zi coborând în mină și despre cum îi fereau pe ei, viitori ingineri, despre momârlani și despre frumusețile Parângului. Am stat de vorbă atunci cu un director, vreo doi șefi de sindicat și câteva zeci de mineri. Două au fost poveștile care m-au marcat.
Prima. Așteptam ieșirea din șut. Și au ieșit, negri din cap până în picioare. Știam că urma să vorbesc cu șeful de echipă, care s-a dovedit a fi femeie, o ingineră la vreo 40 de ani. Am pus multe întrebări tâmpite atunci, despre cum e să fii femeie și să lucrezi în subteran, despre cât de greu îi e să se impună, despre cum i-a fost la 25 de ani, când a început și alte bla bla-uri jenante. Și la final i-am urat „O zi bună!”. Mi-a răspuns, plat și complet nedramatic, „E o zi bună, o zi bună e când ieșim toți la lumină”.
A doua. Am intrat în casa unui miner tânăr, care acceptase să fie filmat. Apartament proaspăt-renovat, cu mobilă nouă, tv nou și multe păpuși pe bibliotecă, și ele noi. Curat lună. L-am filmat pe el, apoi pe soția lui, apoi pe amândoi cu copila lor de vreo doi ani. Mi-era clar de ce mi-l recomandaseră șefii minei tocmai pe el. Era „cuminte”. A spus că s-a făcut miner, după bac, pentru că ai lui nu își permiteau să îl mai țină în școală și pentru că se câștiga încă bine. Când am închis camera a recunoscut și că abia aștepta să scape. Se căsătorise cu iubita lui din liceu, premianta clasei, acum studentă la contabilitate. Mineritul fusese singura lor șansă de a trăi doar dintr-un salariu până la terminarea facultății. Minerii bătrâni râdeau de el, că o lasă să umble brambura și o face doamnă și apoi ea nu o să mai vrea să trăiască cu un miner.
Visul lor era ca ea să se angajeze contabil la o firmă dintr-un oraș mare, el să se întoarcă la școală, să facă măcar o postliceală dacă nu facultate, și așa să scăpe amândoi din Vale. Dar nu vorbeau cu nimeni despre asta. Doar plănuiau și visau și învățau. Când el a ieșit să ia apă minerală, a fost rândul ei să vorbească. De fapt, mai mult a plâns. Mi-a povestit despre accidentul în care murise cel mai bun prieten al lui, despre cum se lupta în somn cu șobolanii și despre cum aproape că o strânsese de gât într-o noapte, în timpul unui coșmar. Mi-a mai spus că teama ei cea mai mare era că, într-o zi, la ieșirea din șut, va ceda insistențelor colegilor și nu va mai veni direct acasă, ci se va opri la cârciumă cu ei. Și apoi se va obișnui să își amorțească teama cu alcool și planurile lor nu vor mai conta.
M-am întrebat mereu dacă au reușit. Dacă au ajuns la oraș, dacă au lucrat în birouri, așa cum visau, dacă fata lor a mers la facultate. Dacă îi mai bântuie subteranul.
Mi-am amintit de Vale ieri, citind despre sporurile de subteran pe care le primesc la Metrorex până și juriștii. Suntem o țară ciudată, cu revolte scurte și toleranță mare la excepții și excepționali.
În multe privințe, suntem încă în feudalism și nu ne deranjează prea tare. Poate că ar fi cazul să înțelegem că „o zi bună e o zi în care ieșim toți la lumină”. Toți. Nu doar unii, mai speciali.
