În recentul război mediatic (Ana Blandiana, fără voia ei, Mircea Dinescu și Gabriel Liiceanu) cred că e util de amintit, riguros, un episod din 1988. Episodul e atât de relevant pentru „starea de fapt”, încât merită citit până la capăt.
În seara zilei de 7 octombrie 1988 are loc o întâlnire şi o discuţie la domiciliul lui Mircea Dinescu, consemnată în amănunt de Securitate prin intermediul tehnicii operative instalate la domiciliu. Conţinutul acestei întâlniri îl găsim într-o notă din 11 octombrie 1988 destinată Direcţiei a I -a a Securității, personal „tovarăşului colonel Gheorghe Raţiu” (șeful Direcției).
La această discuţie au luat parte Andrei Pleşu, Octavian Paler, Gabriel Dimisianu, Al. Paleologu, Dan Deşliu, Gabriel Liiceanu, Aurel Dragoș Munteanu şi Mircea Iorgulescu. Motivul întâlnirii era dat de redactarea şi semnarea unei scrisori de protest privind cenzura agresivă din presă, demolarea satelor, „spectacolul jalnic al scrisului obedient”, izolarea culturală a României, faţă de ceea ce Aurel Dragoş Munteanu a numit în discuţie „paralizia tuturor instituţiilor”, „atacul la fiinţa naţională” , „situaţia dezastruoasă a culturii” sau – cum formulează Paleologu: „această dărâmare a satelor şi a monumentelor şi a atestatelor de continuitate a populaţiei [care] dispar, nu mai putem invoca nimic în apărarea tezelor noastre de continuitate, dispar toate.
Asta e o măsură de consemnat” , dar şi – indirect – interdicţia de semnătură sub care fusese pusă Ana Blandiana. Intenţia lui Dinescu era ca scrisoarea de protest să fie întâi de toate adresată pentru „început la tovarăşul”, „pe urmă, la comitete, pe urmă ne gândeam noi, pentru oamenii de bine”, „către Marea Adunare Naţională a R.S.R., Consiliului de Miniştri şi C.C. al P.C.R.” .În legătură cu adresantul acestei note de protest, iniţial lucrurile nu păreau deloc clare convorbitorilor: „Dinescu face menţiunea că încă nu s-au decis cui anume este adresată scrisoarea.
Cei prezenţi dau o serie de sugestii, Paleologu propune să fie adresată Marii Adunări Naţionale, Deşliu menţionează Consiliul de Stat, Dinescu, ironic, afirmă că o va duce personal lui Nicolae Dragoş, la «Scânteia»; este menţionată agenţia «Agerpres», Paler face trimitere la preşedintele Uniunii Scriitorilor. Paleologu subliniază faptul că este vorba de luarea unei atitudini şi că textul, prin natura lui, indică oarecum cui trebuie adresat”.
La opt ani distanţă Paleologu îşi va aminti că „poziţia noastră, a fiecăruia, implicit a mea, era destul de indecisă” , încercând să minimalizeze componenta „dizidentă” a gestului. „Pe de altă parte, nu mă interesa deloc poziţia mea personală, ea era satisfăcătoare din punctul meu de vedere şi nu puteam să am alte pretenţii pentru că orişicare ridicare peste statutul pe care-l aveam însemna compromis cu Uniunea Scriitorilor sau cu Consiliul Culturii etc.
Deci, din punctul meu de vedere, protestul nostru n-avea astfel de raţiuni sau mobiluri strict personale. Totul venea dintr-o ruşine pe care o aveam deja de 10-11 ani, ruşine ce izvora şi din faptul că l-am lăsat singur pe Goma, un radical la care ar fi trebuit să ne raliem la momentul respectiv. Eu am această ruşine şi acum”.
O altă rațiune era și jena lașității: „Pe mine, m-a mai şocat şi faptul că noi n-am avut o manifestare directă şi clară de solidarizare cu Ana Blandiana, de exemplu. Mi s-a părut un lucru ruşinos că doar o femeie a avut atunci curajul să-şi asume riscuri ce, în acea vreme, erau imprevizibile, nu mortale sau privative de libertate, dar erau totuşi riscuri.
Că ea şi Doina Cornea – două femei – au avut acest curaj, iar noi, bărbaţii, scriitori care ar fi trebuit să avem o conştiinţă clară şi explicită…ne mulţumeam cu şopârle şi aluzii în articole ingenios scrise. Era deci nevoia noastră de a ieşi din această apatie, din această mult prea prelungită lipsă de acord cu noi înşine. Tăcuserăm prea mult”.
Discuţia e văzută totodată şi ca un gest de revanşă simbolică a scriitorilor prin raport cu câştigul de autoritate dobândit de breaslă în 1981 , cu prilejul Conferinţei Uniunii Scriitorilor, atunci când încercărilor de reintroducere agresivă a cenzurii şi controlului li se răspunsese solidar. În 1988 puterea recuperase însă acest aparent dezavantaj.
„Aveam acum sentimentul că trebuie să facem un gest care să impună şi care ireversibil să ne dea o autoritate pe care noi o pierduserăm. (…) trebuia să facem nişte lucruri care să oblige conştiinţa publică şi Puterea să-şi revizuiască comportarea, fie reacţionând violent contra noastră, fie dând înapoi”. Întreaga discuţie şi mişcările din cameră erau relatate cu precizie, neomiţându-se nimic, intrările şi ieşirile din cameră, succesiunea invitaţilor şi întregul relatărilor, ce s-a servit la masă, când s-a servit etc.
Scrisoarea de protest urma să fie semnată de Al. Paleologu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Domokos Géza, Zsolt Gálfalvi, Octavian Paler , Ştefan Tcaciuc , Alexandru Călinescu, Mircea Iorgulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ştefan Bănulescu, Aurel Dragoş Munteanu, Dan Deşliu , Gabriela Adameşteanu , Henri Wald. Cum „prezumtiv de semnătură” era şi Steinhardt, Paleologu se angaja să vorbească cu el. „Acum, el mi-a spus un lucru, că nu o face fără să-l consulte pe stareţul lui.
Care e un stareţ tânăr acuma, un băiat foarte deştept”, observaţie la care M. Dinescu a replicat: „ Nu, nu! Păi stareţul e ca şi cum ar merge la miliţie” . Paler, în stilu-i gongoristic, gonflat și tactic-prudent, vorbeşte de necesitatea ieşirii din această „letargie a conştiinţei”, din această „lene morală” , încercând să dea scrisorii o direcţie aparent mai radicală, vorbind despre înlăturarea „dictaturii unei familii” şi militând pentru o variantă mai robustă tematic.
Tonul variantei de text citite i se părea lui Paler prea „frivolă” , el susţinând o „violenţă de fond şi [o] rigoare de formă”. Din discuţiile asupra variantelor de text ce urmau să fie propuse, s-au conturat două tabere, una mai radicală, mizând pe o formulă succintă, foarte critică, dură şi fără menajamente şi al cărei rol să fie, în principal, de semnal de alarmă, de protest punctual şi direct la abuzurile partidului şi Securităţii, printre partizanii acesteia numindu-se Mircea Dinescu, Dan Deşliu şi Al. Paleologu.
A doua variantă s-ar fi dorit bazată pe „o analiză serioasă”, dorindu-şi un discurs „rotund”, fundamentat, acoperit tematic, care să fie suficient de descriptiv cu realităţile condamnate dar în acelaşi timp „de o mare acuitate a cuvântului şi cu o foarte mare rigoare şi cu o foarte mare sobrietate”.
Pe scurt, „o chestie temeinică, profundă şi serioasă”, care să afirme „conştiinţa scriitoricească” şi nu anumite opinii politice.Susţinătorii acesteia erau Octavian Paler, Gabriel Dimisianu şi Mircea Iorgulescu.
Scrupulul consistenţei şi exhaustivităţii ascundea, în fapt, multiple precauţii (a se citi, lașități) la fel de mult cum sentimentul urgenţei şi revoltei se făcea expresia unei indignări mai degrabă expresioniste. Într-un final textul scrisorii nu va fi realizat, cosemnatarii neputându-se pune de acord cu privire la conţinutul acesteia, cum îşi va aminti Paleologu mai târziu, textul „nefiind asumat de toată lumea”.
Cam ăsta e tabloul, cam asta a fost lumea.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
