Masa critică nu poate fi ștearsă cu radiera. Da, trăim acel moment. Nu ni-l putem explica deși duhnește țara de analiști, de specialiști, de experți, de știe-tot. Nici măcar nu îl putem defini. Dar fiecare a simțit într-o formă sau alta că plutea deasupra tuturor. O fi mămăliga românească, o fi masa critică, o fi gradul de suportabilitate, o fi start-up… O fi, n-o fi… cred că ne este clar că nu e bine. Iar acest bine nu se traduce nici măcar prin bun la gust. Sau gusturi. E vorba despre un carusel din care nimeni nu poate ieși. Ieșirile sunt blocate. Culmea, nici măcar nu sunt flancate de oameni de ordine (care or mai fi ăia?!). Blocajul e generat de lipsa unor soluții, de lipsa de perspectivă, de absența unor studii care să indice CAUZA acestor vremuri. Nimic nu mai are valoare de adevăr. De rațiune. De logică. Suntem pe banda clar delimitată de versete… lansate în societate în ultimii 30 de ani. Au încolțit. Au dat roade. E vremea receoltei.
VREAU…
… oare vreau? Nici nu știu dacă vreau. Pentru că dacă mă uit în jur, nu-mi dau seama care e cauza pandemiei de fapt. În drept. Ce anume a generat, constituit, construit, consolidat, această pandemie. O fi COVID? O fi CAPVID? O fi genă? Din păcate, nu e geniu. Dar GENIU PUSTIU e un Eminescu pe care am putea liniștiți să îl înviem. Așa, desigur, prin creația lui (vezi doar un fragment prezentat mai jos).
Fragment GENIU PUSTIU; de Mihai EMINESCU
Luă un ziar românesc. La pagina anunțurilor citi cu o semivoce sarcastică: Opera italiană… Ughenoții.
— Ai vrea să fie română? zisei indiferent.
— Se-nțelege. N-am putea avea o muzică… mai dulce și mai frumoasă ca cea italiană?
— Nu ești venit de mult.
— Nu.
— Înțeleg, zisei.
— De ce?
— Oamenii noștri, zic eu, sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic — ba și mai mult: au frumosul obicei de-a iubi orice-i străin, de-a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de-a privi și a cugeta; căci altfel n-am putea trece în ochii Europei de națiune civilizată.
— Și… oare sunteți aceea de ce vreți să treceți?
— Hm… nu ești de aici… cum se vede.
— Nu.
— A… altceva… Ei bine, s-o știi de la mine că nimeni nu caută aicea de-a fi aceea de ce trece. Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați și jurnaliști ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financieri ce nu știu a calcula, și de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea țipete bestiale care umplu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni ce pun la vot existența lui Dumnezeu, decât suflete înamorate în limba și datinele străbunilor lor, decât inimi care să iubească caracteristica cea expresivă a poporului nostru, minți ocupate cu chestiunile de viață ale acestui popor, căruia îi scriem pe spete toate fantasmagoriile falsei noastre civilizațiuni. (:::) Femeia poporului nostru nu lucrează… are cu ce trăi; bărbatul nu lucrează, căci n-are la ce lucra — toate fabricile din lume concură cu mizerabila sa meserie. Cât despre inteligența noastră — o generațiune de amploiați… de semidocți… oameni care calculează cam peste câți ani or veni ei la putere… inteligență falsă, care cunoaște mai bine istoria Franței decât pe-aceea a României, fii unor oameni veniți din toate unghiurile pământului, căci adevărații copii de român încă n-au ajuns să învețe carte… oameni în fine care au făptură și caracter de la tații greci, bulgari și numai numele de la mumă — de la dizgrațiata Românie. Și încă dacă și-ar [fi] câștigat prin ceva dreptul de-a se numi români; dar nu. Ei își urăsc țara lor mai rău și mai cumplit decât streinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condițiune a existenței lor… ei sunt… cum o spun înșii, români de naștere, francezi în inimă — și dacă Franța le-ar procura semidocților noștri avantajele pe care le dă nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult… cu toții!
Pre legea mea, urmai, ștergându-mi sudoarea, arată-mi un om care să scrie romanul Mizeriilor acestei generațiuni, și acel om va cădea ca o bombă în mijlocul pustiitei noastre inteligențe, va fi un semizeu pentru mine, un mântuitor, poate, pentru țara lui.
— Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național — spiritul propriu și caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români și iar români, zise el încet și răgușit.
— Cine s-o facă asta? Nu sunt toți astfel? Nu sunt toți numai receptivi — francezi, italieni, spanioli, tot — numai români nu?
— O! nu trebuie oameni mulți pentru asta… Spiritul public este fapta puținor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu e în stare să forme din oceanul cugetărilor omenești o singură volbură gigantică, care să se-nalțe din fundul abisului mării până sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numește geniu… Arătați-le iasma viitorului și se vor speria de el. Arătați-le unde-ar ajunge de-ar urma tot astfel și se vor întoarce… Dar în fine — adaose el c-un surâs sceptic — de ce să cercăm noi a ridica generațiunea cu umărul? Tot ce se-ntâmplă pe lume rezultă. De-o fi ca ei să se stingă, se vor stinge și cu noi și fără de noi — de nu, nu.
TU VREI?
Cine spune adevărul azi în anul 2021? La un an după 20.20. Cine are credibilitate? Cine are bune intenții? Simțiți ce răspunsuri v-ați dat. Nu aveți o certitudine în nimic. Asta e adevărata problemă. A pierit încrederea. A murit noțiune de SIGUR, ȘTIU… POT. VREAU. Pentru că după atâta sămânță de scandal, de incertitudine, de mediocritate, de fariseism, unde să mai și crească altceva?! Cine să-și asume o alt fel de cultură? Altfel vorbind, aceasta a fost adevărata strategie națională. Cine a scris-o? Nu o să știm noi. Putem bănui. Am putea emite niște ipoteze de lucru.
Vreau să subliniez doar un aspect în aceste rânduri. Și asta în primul rând pentru că eu am nevoie de răspunsuri.
Citește articolul complet pe gddhd.ro
