Pe 23 august se împlinesc 80 de ani de la lovitura de stat de la 23 August 1944. Acest eveniment nu numai că a schimbat soarta războiului, dar a și întârziat cu mai bine de patru ani instaurarea comunismului în România, dovadă în acest sens stă reproșul adresat de Ana Pauker (reîncarnată în prezent) lui Lucrețiu Pătrășcanu.
Bineînțeles că până în 1989 nu era prezentat și acest aspect. În Ungaria a fost o situație total diferită. Germanii au impus înlocuirea guvernului loial lui Miklos Horthy cu guvernul Crucilor cu Săgeți condus de Ferenc Szalasi.
Comunismul a fost impus imediat după 1945.
În Polonia, sovieticii au lăsat rezistența poloneză să fie exterminată de către germani în Varșovia. Insurgența varșoviană era loială guvernului în exil de la Londra. Comunizarea a decurs la fel ca în Ungaria. Dar prin contrapondere, comunismul polonez și cel ungar nu au fost la fel de nocive cum a fost cel de la noi, iar în 1989, în Ungaria și Polonia comunismul a căzut prin alegeri libere.
Dacă România nu ar fi întors armele împotriva Germaniei, am fi fost un câmp de bătălie, iar pierderile umane și materiale ar fi fost mult mai mari. Este evident cât de nerealistă era ideea lui Antonescu că, dacă ar fi negociat cu Hitler, germanii s – ar fi retras de bună voie din România. Tatonările pentru încheierea păcii începuseră încă din primăvara lui 1942, când Mihai Antonescu a încercat, fără rezultat, prin intermediul finlandezilor, deschiderea unui canal de negociere cu aliații. După Stalingrad, tot el a încercat să atragă Italia într-o acțiune comună de ieșire din război, tot fără rezultat.
Ideea „capitulării necondiționate”, lansată de aliați la Conferința de la Casablanca, în ianuarie 1943, a modificat total condițiile de negociere. Cele șase puncte de la Cairo din aprilie 1944, fuseseră elaborate de comun acord cu Uniunea Sovietică. Drept urmare, era clar că România trebuia să accepte că obținerea unor condiții de armistițiu mai bune era condiționată de negocieri cu sovieticii.
Aici opoziția și reprezentanții guvernului s-au despărțit. Ion Antonescu negocia la Stockholm, prin discuții cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollontai, iar Iuliu Maniu credea că va obține condiții mai bune prin negocieri cu reprezentanții anglo-americani la Cairo.
Dar soarta României deja se prefigura.
La Conferinţa de la Moscova a miniştrilor de externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19-30 octombrie 1943) s-a stabilit că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi”, iar în opinia lui Anthony Eden „Guvernul sovietic trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război”.
Ca rezultat al Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie–1 decembrie 1943), Statele Unite şi Marea Britanie au acceptat revenirea Uniunii Sovietice la frontierele existente la 22 iunie 1941.
Reprezentanții diplomatici ai aliaților i-au înmânat, la 12 aprilie 1944, la Cairo, principelui Barbu Ştirbey, condiţiile preliminare de armistiţiu (capitularea trupelor române de pe frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului, lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României, restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940, despăgubiri de război;, repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. Propunerile au fost respinse atât ce către Antonescu, cât și de Maniu.
Citește și: Povestea supraviețuitorilor orfelinatelor din România
La 1 iunie reprezentanţii guvernelor american, britanic şi sovietic au arătat că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte nici unui scop şi negocierile sunt considerate încheiate”. Negocierile cu sovieticii s-au derulat și în mai-iunie 1944. Iuliu Maniu a fost nevoit să accepte la 10 iunie cele șase condiții de la Cairo.
Marea ofensivă sovietică, din 20 august 1944, a forțat dinamizarea opoziției, care i-a înștiințat pe aliați că erau gata să îl înlăture pe Ion Antonescu și să încheie armistițiul. Deja în primăvara lui 1944 majoritatea ofițerilor nu mai credeau în victoria Germaniei. Până la urmă au avut de ales între rege și un lider autoritar, provenit din rândurile lor.
Pe data de 18 martie 1944. Iuliu Maniu i-a propus lui Ion Antonescu alcătuirea unui guvern naţional, condus de mareşal, care, „să înceteze războiul şi să proclame neutralitatea pentru a evita o luptă cu nemţii şi aliaţii lor”. Antonescu, într–un acces de megalomanie a spus că, „ştie el ce face şi că n-are nevoie de sfaturi”.
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite a avantajat mai mult URSS. Armata sovietică a putut ajunge la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele americane, britanice și franceze să fi străpuns Linia Siegfried. Este cel mai important efect strategic al actului de la 23 August 1944.
După 1989 partizanii Regelui Mihai văd în acțiunea un act de importanță națională, iar susținătorii mareșalului Ion Antonescu îl consideră un act de trădare. Dar de fapt Germania ne-a trădat cu 5 ani înainte, prin semnarea pactului Ribbentrop-Molotov.
Ulterior, pe 30 august 1940, România era forțată să semneze Dictatul de la Viena. Pe 23 august 1944, România nu mai avea o poziție de negociere iar Ion Antonescu, chiar dacă era un ofițer de excepție, nu înțelegea nimic din politică, acționând indecis și haotic.
Vedem și în prezent o situație similară.
O mare greșeală a fost aceea că deși armistițiul care a fost semnat abia pe 12 septembrie 1944, regele anunțase în mod fals că România acceptase armistițiul oferit de URSS, Marea Britanie și SUA. Aceasta a condus la dezarmarea a peste 150.000 de militari români care au fost luați prizonieri de sovietici. Oricum armata sovietică ar fi putut înainta spre Europa. Cel mult ar fi fost întârziată înaintarea, dar ocupația sovietică ar fi fost mult mai grea pentru noi.
Pe lângă faptul că am privat Germania de forțele noastre armate și de teritoriul nostru, lipsa petrolului și a cerealelor noastre a avut efecte economice grave. Linia fortificată Focșani–Namoloasa–Galați exista înainte de Primul Război Mondial, fiind contruită tot ca mijloc de apărare contra rușilor. Era puțin probabil ca armatele româno–germane să fi rezistat prea mult în 1944 pe aceste fortificații.
Filmul Oglinda, regizat de Sergiu Nicolaescu în 1994, la fel ca toate filmele acestuia, au falsificat adevărul istoric. S–a încercat idealizarea lui Ion Antonescu și ignorarea rolului regelui.
Citește și: Noul Club de Presă, un vehicul de influență politică și propagandă anti-occidentală
Această tendință începuse înainte de 1989.
Să ne amintim ca alt apologet al lui Nicolae Ceausescu, poetul Adrian Păunescu, vorbea despre „Ion cel fără de mormânt”. După 1989 s–a accentuat tendința de reabilitare a lui Ion Antonescu și de ignorare a rolului regelui. Bineînțeles tot de către cei legați de fostul PCR.
PCR se numea la începuturile sale Partidul Comunist din România, nu Partidul Comunist Român. Erau puțini români în conducerea lui. Urmașii lor vor să conducă și acum, mai ales prin urmașii diviziei Tudor Vladimirescu, adică unele partide și politicieni, unii trecuți și prin detenție pentru fapte de corupție.
Ion Antonescu nu trebuie nici demonizat, nici idealizat. Trebuie analizat prin prisma faptelor sale.
Interesant este că apologeții lui înainte de 1989 spuneau și scriau altceva despre el. Marea lui greșeală în 1944 a fost că a pus cuvântul dat lui Hitler mai presus de soarta țării. El era un personaj egocentric, care prin comportamentul său și–a atras mulți dușmani. Nu trebuie să ne mirăm că toți generalii și ofițerii l–au urmat pe rege pe 23 august. El nu se aștepta la asta, mai ales și pentru faptul că îl disprețuia pe rege.
În Ungaria, în martie și octombrie 1944, Miklos Horthy a încercat desprinderea de Germania. Deși generalii au fost de partea lui, ofițerii și trupa nu l-au urmat. Iar în 1945 și în anii următori, maghiarii din Transilvania au fost de partea rușilor. Cum sunt și acuma, sau poate numai liderii lor.
După cum se vede, militarii nu sunt buni în politică de obicei. O lecție de care trebuie să ținem cont și în prezent. În zilele noastre, poziția geografică a României este foarte importantă, iar contextul internațional este foarte complicat, la fel ca și atunci. În 1944 am avut lideri care să rezolve situația. Acum nu prea avem.
„La vreme de nevoie şi cu lături stingi focul, dar se împute locul.” – proverb românesc
„Mândria vine înaintea căderii.” – proverb românesc
”Când te-a înşelat cineva odată, e de vină el; când te-a înşelat a doua oară, eşti de vină tu.” – proverb românesc
„Ca să scapi de fum, de multe ori te arunci în foc.” – proverb românesc
„Cine se ia după muscă ajunge la bălegar.” – proverb românesc
Citește și: Portret de candidat. Cine este Donald Trump?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Atat timp cat Germania avea suficiente trupe pe teritoriul Romaniei, orice incercare de-a intoarce armele s-ar fi soldat cu o repetitie a operatiunii Margareta din Ungaria.
Iar la conducerea tarii nu ar fi fost pus nici regele, nici Maniu sau Bratianu, ci legionarii care fusesera adapostiti in Germania pe perioada razboiului. Si asta ar fi dus la consecinte mult mai nefaste pentru toata lumea.
In rest, vorbe de intaltat zmeul, si prilej de-al scoat pe Antonescu drept tap ispasitor.
Poate ar fi avut ocazia sa intoarca armele cateva saptamani, cel mult 1-2 luni mai devreme, dar nu in 43 sau 42 cum viseaza unii cai verzi pe pereti.
Am fost si am ramas victima jocurulor intre marile puteri.
Sergiu Nicolaescu, actor, autor, regizor și…senator!!! – un impostor care în cinematografie (mult spus pt un astfel de personaj) a plastografiat documente istorice inducând spectatorii în eroare asupra istoriei. Toate din slugărnicie față de Cârmaciul țării și pt asigurarea unei vieți mai mult decât îmbelșugate. „Profesionistul”
„actorilor lor și a cailor noștri”.
A. Păunescu, alt oportunist. Mai talentat decât Nicolaescu, dar oportunist desăvârșit atât al epocii de aur cât și al ante și, în același timp, neocomunistului Iliescu.
Ce jale și ce blestem pe acest popor.
Și avem multe exemple de oportuniști printre actori, regizori, poeți, scriitori. Într-un cuvânt, intelectuali. Ce păcat și ce rușine!
Despre mareșalul Antonescu, personaj istoric controversat, vreau să vă spun o poveste pentru a scoate în evidență un lucru: patriotismul unui român adevărat, lăsând de o parte calitățile și defectele lui.
Se spune că, invitat la un dineu în Germania (înainte de cedarea Basarabiei), la desert li s-a adus un tort care avea forma României. Hitler i-a întins cuțitul și și l-a rugat să-și taie porția care și-o dorește. Antonescu a lăsat cuțitul pe masă, a luat platoul cu întreg tortul și a spus: Tot tortul este „bucata” mea.
Dați-mi un nume de politruc contemporan care să procedeze azi în această manieră patriotică. Toți niște pușlamale, niște gargaragii, niște trădatori și niște vânzători de țară. Pe care îi votăm de 34 ani. Halal să ne fie!