Rezultatul alegerilor din Franța de la începutul lunii iunie a adus iar pe tapet întrebarea dacă istoria se repetă.
Aceasta deoarece Rassemblement National – RN este considerată într-o anumită măsură ca fiind continuatoarea ideilor mareșalului Philippe Petain, care a condus în mod autoritar regimul de la Vichy.
Dacă facem o paralelă, unele cauze sunt comune.
Adevăratele motive ale ideilor și acțiunilor lui Petain din 1940 erau vechile resentimente cu privire la conducerea armatei și la clasa politică din perioada interbelică.
În această perioadă, guvernele aflate la conducerea Franței au adoptat măsuri criticate de Pétain, acesta considerând că au slăbit mult armata.
Pétain considera clasa politică franceză vinovată pentru slăbiciunea militară și morală a Franței.
Un aspect mai puțin cunoscut este că regimul lui Petain a fost instaurat legal, prin complicitatea și lașitatea parlamentarilor.
Artizanul a fost Pierre Laval, fost – prim – ministru (1931 – 1932 și 1935 – 1936), socialist la origine.
Ideea lui Laval a fost aceea că Parlamentul trebuia să se auto – dizolve, și să îi acorde puteri depline lui Petain, pentru a îi permite acestuia să revizuiască Constituția
Proiectul de Costituție urma să fie supus referendumului popular
La 10 iulie 1940, Parlamentul francez a votat în acest sens, cu 569 voturi pentru, 80 împotrivă și 17 abțineri
Denumirea de Republica Franceză a fost înlocuită cu cea de Stat Francez.
La 11 iulie Petain a emis primele sale acte.
A abrogat legea din 1875 care crea funcția de președinte al republicii
A doua lege îi dădea puterea să numească și să demită miniștri și să adopte legi prin consiliul de Miniștri
Al treilea suspenda Parlamentul.
A patra lege îi permitea să își numeasă succesorul.
A șaptea lege din ianuarie 1941, îl împuternicea să îi ancheteze, să îi demită sau să îi sancționeze pe toți funcționarii publici.
Aceste modificări legislative au fost subiectul multor discuții.
Un celebru jurist francez, Rene Cassin spunea că parlamentul nu avea dreptul să își delege puterea de a modifica Constituția. Referendumul popular nu a mai existat
Un act al lui De Gaulle din 9 august 1944, care a reprezentat baza legală a regimului de după Eliberare, arăta că toate legile adoptate după 16 iunie 1940 erau nule din punct de vedere juridic
In concepția lui De Gaulle guvernul unei țări parțial ocupate nu putea fi legitim. Dar popularitatea lui Petain i-a acordat legitimitate, măcar până în noiembrie 1942
Există două concepte caracteristice acestei perioade, Revoluția Națională și Colaborare.
Revoluția Națională, promovată de Petain, avea drept scop reformarea profundă a societății franceze.
Colaborarea, susținută de Pierre Laval avea ca scop susținerea Germaniei pe care Laval o vedea ca victorioasă.
Pentru Petain, colaborarea era un instrument al Revoluției Naționale, iar pentru Laval, Revoluția Națională era un instrument al colaborării.
Anul 1942 marchează această inversare a percepției populare despre regimul petainist.
Citește și: Între conștiință, onoare și datorie
La 16 aprilie 1942, amiralul Darlan, numărul 2 al regimului, a fost înlocuit, la presiunea germanilor, de Pierre Laval. Fost deputat socialist și fost semnatar al pactului franco-sovietic din 1935, a declarat la două luni de la numire, că: „Îmi doresc victoria Germaniei, pentru că, fără el, bolșevismul s-ar pune peste tot.
Francezii au fost profund șocați de această declarație.
Raidurile majore din vara lui 1942 împotriva evreilor, au determinat declinul antisemitismului, până atunci larg răspândit în rândul populației.
De fapt încă din 1940 regimul de la Vichy a adoptat măsuri împotriva evreilor.
La cererea germanilor, la 16 și 17 iulie 1942, poliția franceză a arestat 13.000 de evrei străini care locuiau în zona ocupată.
O lună mai târziu, au avut loc noi raiduri, în zona neocupată, când au fost arestați și deportați și evreii francezi.
Din aproximativ 350.000 de evrei care trăiau în Franța înainte de război, aproape 80.000 au fost deportați, inclusiv o treime dintre ei francezi. 97% dintre acești evrei arestați în Franța și deportați nu s-au întors din lagăre.
Pe 11 noiembrie 1942, ca ripostă pentru debarcările anglo-americane din 8 noiembrie în Africa de Nord, Wehrmacht-ul a încălcat acordurile de armistițiu și a invadat zona de sud.
În februarie 1943 a fost înființat S.T.O (Service du Travail Obligatoire), prin care sute de mii de francezi au fost trimiși la muncă forțată în Germania.
Aceasta a fost cea mai impopulară măsură.
Mai trebuie menționată și activitatea Miliției Franceze,
Miliția, înființată în ianuarie 1943, a fost forță de poliție paralelă subvenționată de stat și plasată sub autoritatea șefului guvernului.
Tot în această perioadă fosta Legion des Volontaires Francaises s–a transformat în divizia 33 a Waffen SS- Charlemagne
Angajată în luptele împotriva Rezistenței, Miliția nu a fost cu nimic mai prejos decât germanii.
Referitor la amploarea Rezistenței, aproximativ 5% dintre francezi au fost membri nominali ai acesteia.
Guvernul francez a acordat oficial calitatea de membru al Rezistenței la doar 220.000 de cetățeni.
În anumite privințe, Petain este similar cu Antonescu și cu alți lideri autoritari din acea perioadă.
Ne referim aici mai ales la faptul că erau militari de carieră, antisemiți și nu aveau încredere în clasa politică clasică
O perioadă a fost prieten foarte bun cu Charles de Gaulle, dar treptat relațiile lor s–au răcit.
Din punctul de vedere al activității sale cotidiene, Petain era oscilant, nu se pricepea la politică.
Deciziile erau luate în cadru restrâns. În guvernele sale s–au perindat mulți miniștri.
Asculta de ultimul cu care vorbise.
Mai cunoaștem situații asemănătoare și în prezent, în alte state
Merită analizate și relațiile cu adjunctul sau delfinul său, Pierre Laval.
Deși nu se plăceau, aveau nevoie unul de celălalt. Laval era germanofil din convingere, deși a fost socialist la începutul carierei sale politice. Ulterior a devenit anticomunist fervent.
Asta i–a adus condamnarea la moarte și execuția.
Pierre Laval a deținut funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (prim ministru – adjunct) inițial din iunie până în decembrie 1940. Ulterior funcția a fost ocupată de Pierre Flandin până în februarie 1941, iar din februarie 1941 până în aprilie de către amiralul Francois Darlan.
În aprilie 1942 s–a reînființat funcția de prim – ministru (desființată în iunie 1940), ocupată de Laval,
Funcția de președinte al Republicii, dispărută în iunie 1940, a reapărut în 1947.
Charles de Gaulle, între 1944 și 1947 a avut titlul de președinte al Guvernului provizoriu.
Tot din 1947 până în 1958, Franța a fost din nou republică parlamentară, cum a fost și între 1875 – 1940
Lui Petain nu îi plăceau britanicii, dar cu americanii s-a înțeleles.
Antipatia față de britanici data din războiul trecut.
De atunci aceștia îl considerau defetist.
După 1945, perioada regimului de la Vichy a fost un subiect despre care se vorbea destul de puțin.
Chiar și părerile politicienilor erau foarte diferite.
Fostul președinte Francois Mitterand a avut o atitudine ambiguă, față de regimul de la Vichy.
Unii l–au acuzat că a fost un susținător al lui Petain.
În peroada mandatului său, nu s–a discutat în sfera vieții politice subiectul perioadei 1940 – 1944
Daca ne referim la rolul regimului de la Vichy în deportarea evreilor, abia în 1995, președintele Jacques Chirac a recunoscut oficial implicarea Franței în Holocaust
În 1972 a fost creat Front National – FN, transformat în RN.
Printre fondatorii FN, erau și foști membri ai diviziei Charlemagne
De la început, FN a preluat unele din ideile regimului de la Vichy și ale lui Philippe Petain
Acum viața politică franceză seamănă cu cearta dintre triburile galice înainte de cucerirea romană
Frontul Național (FN) era antisovietic și anticomunist. Acum Rassemblement National (RN), urmașul său este prorus
Ascensiunea partidelor extremiste și a liderilor autoritari se datorează și incompetenței clasei politice clasice, o lecție uitată în zilele noastre
În prezent, pe scena politică franceză dreapta și stânga clasice sunt aproape inexistente
Diferențele între extrema dreaptă și extrema stângă se estompează.
Ce au în comun este atracția pentru regimurile dictatoriale, cum ar fi Rusia.
La fel ca și Petain, RN își centrează atacurile asupra sistemului democratic și a clasei politice
Președintele Emanuel Macron a încercat un fel de a treia cale, dar nu a reușit.
Drumul spre iad este pavat cu bune intenții.
Domnul Macron e provenit din Partidul Socialist.
Iar din punct de vedere istoric, Franța este patria stângii.
Citește și: De ce vrea Viktor Orban să luăm pastila roșie?
Să nu uităm că până în 1968 stânga franceză și întreaga stângă europeană ridica în slăvi URSS
Jordan Bardela, noua stea a RN este mai degrabă un politician populist, o vedetă umflată cu pompa.
Merge pe rețeta de băiat frumușel, lipsit de substanță.
Nu este în stare să abordeze nici un subiect în mod serios.
Iar ascensiunea sa se datorează mai ales relației cu nepoata lui Marine Le Pen.
Familia Le Pen este deja o dinastie feudală în politică. În afară de Jean Marie Le Pen și Marine Le Pen, mai avem o soră și o nepoată.
Să nu ne mirăm că dinastiile politice iubesc Rusia
De aproape 2 luni, Franța nu reușește să iasă din criza politică.
Este greu de spus cine are partea cea mai mare de vină, clasa politică sau electoratul ?
Dacă pe vremea lui Petain vorbeam de un pericol extern la adresa democrației, acum avem un pericol intern
Se pune în mod firesc întrebarea de ce trebuie să apărăm democrația de dictatori și alți lideri autoritari ?
În fața unui inamic comun, trebuie să lăsăm deoparte diferențele.
Dar ca să faci față unui inamic comun, trebuie să faci anumite compromisuri.
Aceste compromisuri sunt mai greu de făcut, atât în Franța, cât și în alte țări.
„Nu toate adevărurile se pot spune.” – proverb francez
„Oamenii numără greşelile celor care i-au făcut să aştepte.” – proverb francez
„Cine ia câinele de urechi, să nu se mire că va fi muşcat.” – proverb francez
„Nu sunt călăreţi toţi cei ce încalecă.” – proverb francez
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
