Un rege prea român. Ziua de 6 septembrie, la fel ca și 23 august, este o zi cu semnificații în istoria noastră. La această dată, regele Carol al II–lea a abdicat și a venit pe tron Regele Mihai. În aceeași zi a fost înființat statul national–legionar, condus de Ion Antonescu. Situația grea din august 1944 este urmarea evenimentelor din 6 septembrie 1940.
Ion Antonescu nu este singurul vinovat pentru ce s–a întamplat în acei 4 ani. Rădăcinile răului au fost plantate începând cu 1930 de către Carol al II–lea și o mare parte a clasei politice.
Regele Carol a fost o persoană cu mai multe fețe. Era intelligent, erudit și un bun orator. Dar toate acestea au fost puse în umbră de perverstitatea caracterului, arivismul și duplicitatea sa. S–a înconjurat de oameni dubioși și nu și–a stăpânit instinctele. Deceniul său de domnie (1930-1940) a fost caracterizat prin dezvoltare economică și culturală.
Carol al II-lea a susținut personalitățile valoroase ale culturii române, prin Fundația pentru Literatură și Artă, acorda premii, burse și publica opere importante ale scriitorilor români. Dar concomitent a subminat și în cele din urmă a desființat partidele politice.
Domnia lui Carol se va sfârși la fel de aventuros cum a început
Generalul Ion Antonescu era cunoscut ca un adversar al Regelui. Cu toate acestea, suveranul îl considera ca fiind singura persoană capabilă, în septembrie 1940, să restabilească ordinea în ţară la acel moment. Acesta avea autoritate în cadrul Armatei, se bucura de încrederea Gărzii de Fier, iar Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu nu îl antipatizau.
La 1 septembrie 1940, la Ploieşti, Antonescu s–a întâlnit cu Iuliu Maniu și s-au înţeles să acţioneze pentru înlăturarea regelui şi formarea unui Guvern de Uniune Naţională. Pe 4 septembrie 1940, Regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de Miniştri. Pe 5 septembrie, Regele a semnat decretul prin care Ion Antonescu, prim-ministrul României, era învestit cu puteri depline în stat.
Același decret arăta că Regele avea dreptul de a numi prim-ministrul, însărcinat cu puteri depline. Această prevedere legală a permis 23 august 1944 din punct de vedere legislativ.
Motivul principal al succesului inițial al lui Carol al II-lea a fost același care i–a făcut populari inițial și pe legionari. Mentalul colectiv nu mai suporta minciuna şi corupţia politicienilor, drept efect, suveranul era privit ca o speranţă pentru viitor.
Putem vorbi de un regim autoritar, la fel ca cel al lui Antonescu și la fel ca și alte regimuri similare din
Europa. Mentalitatea de lider autoritar a regelui era evidentă de la începutul domniei sale. Într–un interviu acordat unui jurnalist britanic, el sublinia că „Democrația nu poate avea în România aceleași conotații ca în Anglia. Civilizația noastră este mai tânără, țara dvs. are o îndelungată istorie de tradiție parlamentară. Rolul suveranului în România diferă de rolul altor monarhi. În celelalte țări, regele trebuie să se încline în fața directivelor miniștrilor săi. Aici, miniștrii fac numai ce le spun eu. Asta din cauza partidelor și a politicii din România.“
Parcă ar fi democrația originală din anii ’90
O altă dovadă în acest sens este crearea primului partid unic din România, Frontul Renașterii Naționale. Adevăratul creator al Frontului Renașterii Naționale a fost Armand Călinescu. La 15 decembrie 1938 a fost dat Decretul-lege pentru înființarea Frontului Renașterii Naționale. Regele Carol al II-lea era numit „voievodul culturii“. Practic Nicolae Ceauşescu nu a fost primul șef de stat român care a folosit oamenii de cultură în sprijinul cultului personalităţii sale.
Citește și: Cei mai bolnavi angajați din județele României
Carol al II-lea se considera un deschizător de drumuri, un făuritor al unei „noi Românii”, al „României veșnice”, sau Rege al tineretului (mai ales prin instituția Strajei țării, al cărei comandant era și din care
făceau parte toți băieții între 7 și 18 ani și toate fetele între 7 și 21 de ani). Străjerii ulterior s–au transformat în pionierii perioadei 1947–1989.
Referitor la cauzele apariției monarhiei autoritare carliste, putem enumera situația economică dificilă în perioada 1929-1933, diferențele de opinii dintre partidele politice și fragmentarea din cadrul acestora, ignorarea Parlamentului, guvernarea prin decrete – legi, prelungirea stării de asediu și a cenzurii, precum și rezultatele campaniei electorale din 1937.
Domnia lui Carol al II–lea a fost marcată de numeroase scandaluri de corupție, mai ales în ceea ce privește înzestrarea forțelor armate. Unul dintre cele mai răsunătoare a fost Afacerea Skoda. Cauza principală a fost un contract pentru înzestrarea Armatei Române, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele Skoda din Cehoslovacia. Negociat în defavoarea statului român, contractul a provocat o puternică criză politică, mai ales pentru că era evidentă implicarea regelui şi a camarilei sale.
Un alt efect al corupției a fost acela că România avea peste 50 de tipuri de avioane la începutul celui de-al doilea război mondial.
Ce seamănă cu situația din prezent
Cu toate acestea, elita militară a României din acea perioadă era carlistă. Ar mai fi de menționat un aspect important. Primele reglementări cu caracter antisemit nu au fost adoptate sub conducerea lui Ion Antonescu, ci a lui Carol al II–lea. Primele au fost legile adoptate în timpul primului guvern Tătărescu (ianuarie 1934 – decembrie 1937). Cele mai dure legi antievreiești au apărut în perioada dictaturii regale (10 februarie 1938 – 5 septembrie 1940) si a regimului antonescian (4 septembrie 1940 – 23 august 1944).
Legile din 8 august 1940 erau copia Legilor de la Nürnberg, fiind în unele aspecte chiar mai draconice decât cele naziste.
Constituția din 1938, a fost o Constituție autoritară, fiind practic impusă de către Carol al II-lea, ca rezultat al instaurării dictaturii regale. A fost prima Constituție Română care a fost supusă sancțiunii populare (referendum sau plebiscit). În cazul de față, plebiscitul a fost impus, având o formă orală, iar participarea la vot a avut un caracter obligatoriu.
Din punct de vedere practic, a intrat în vigoare la data publicării în „Monitorul Oficial” (27 februarie 1938), abrogând în același timp Constituția din 1923. La rândul ei, a fost „suspendată” tot de către Carol al II-lea, pe 5 septembrie 1940.
La fel ca și cele două Constituții precedente, și aceasta avea tot 8 titluri (și 100 de articole). Cu foarte mici excepții, titlurile aveau aceleași denumiri ca și în cazul celor două „legi fundamentale” precedente. Un prim indiciu al caracterului autoritar este numele Titlului II ( „Despre Datoriile și Drepturile Românilor”). „Datoriile Românilor” (Capitolul I) erau înainte de „Drepturile Românilor” (Capitolul II). Este exact o prefigurare a concepției totalitare potrivit căreia datoriile erau considerate mai importante decât drepturile.
În precedentele formulări, titlul era denumit doar „Despre Drepturile Românilor”. În articolul 4, al cărui limbaj era apropiat de cel al Constituțiilor comuniste, se arăta că toți cetățenii români aveau obligația de „a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viață, a se jertfi pentru apărarea integrității, independenței și demnității ei, a contribui prin munca lor la înălțarea ei morală și propășirea ei economică, a îndeplini cu credință sarcinile obștești ce li se impun prin legi”.
Mai mult decât atât, prin articolul 7 se interzicea „a propovădui prin viu graiu sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului” (formulare foarte asemănătoare cu prevederea din actuala Constituție potrivit căreia nu poate fi supusă revizuirii forma republicană de guvernământ – articolul 152).
O restrângere foarte importantă a drepturilor fundamentale ale omului era prevăzută în articolul 15. În conformitate cu acest articol, pedeapsa cu moartea nu mai era aplicată doar pe timp de război (potrivit Codului Justiției Militare), ci și pe timp de pace. Aceasta era agravată de faptul că situațiile de aplicare a pedepsei capitale în timp de pace erau decise de către Consiliul de Miniștri (Guvernul), ceea ce putea da naștere la abuzuri din partea puterii executive (cum s-a și întâmplat în realitate). Situațiile se refereau la „atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, șefilor statelor străine și demnitarilor Statului din mobile în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic”. Se introducea și pedeapsa confiscării averilor, în cazurile de „înaltă trădare și delapidare de bani publici”.
Secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice nu mai era chiar inviolabil, deoarece erau exceptate „cazurile în care justiția e datoare să se informeze conform legii” (formulare foarte ambiguă, care ușura săvârșirea de abuzuri).
Prevederile Titlului III conduceau la concentrarea puterii în stat în mâinile Regelui. Puterea legislativă nu mai era exercitată împreună de către Rege și Reprezentațiunea Națională, ci numai de către „Rege
prin Reprezentațiunea Națională”. Inițiativa legislativă aparținea practic în cea mai mare măsură Regelui, nu și Adunării Deputaților și Senatului. Cele două Camere parlamentare puteau avea inițiativă legislativă, dar numai dacă aveau drept scop „legi în interesul obștesc al Statului”. Această formulare era foarte ambiguă (similar formulărilor din actuala Constituție), blocând practic orice inițiativă legislativă parlamentară, deoarece nu se specifica cine decidea în ce consta „interesul obștesc al Statului”.
Articolul 46 conferea unele prerogative suplimentare Regelui. În primul rând, el putea emite decrete cu putere de lege între sesiunile parlamentare, decrete care trebuiau votate de către Parlament în prima sesiune ulterioară apariției decretelor respective. În al doilea rând, avea competența de a acredita „Ambasadorii și Miniștrii Plenipotențiari pe lângă șefii Statelor Străine”.
O altă omisiune importantă, care putea îndemna la lovituri în forță și instaurarea unui regim autoritar sau totalitar, era aceea că nu se mai menționa că nu putea fi pusă nici „o putere armată” la „ușile” celor două Camere parlamentare, fără încuviințarea lor.
Au fost modificate și condițiile de eligibilitate a deputaților și senatorilor. Astfel, cei eligibili pentru Adunarea Deputaților trebuiau să aibă cel puțin 30 de ani împliniți. Tot vârsta de 30 de ani era necesară și pentru cei care îi alegeau pe deputați. Acestora (alegătorii), pe lângă condițiile de vârstă, li se cerea să desfășoare o activitate constând în „agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupațiuni intelectuale“. Numărul de deputați pentru fiecare circumscripție urma să fie fixat prin lege. Deputații erau aleși pe bază de scrutin uninominal (pentru prima dată în România), pe o perioadă de 6 ani.
Mandatul senatorilor era de 9 ani. Nu erau cerute nici un fel de condiții de eligibilitate pentru senatorii aleși și nici pentru alegătorii pentru Senat. Pe lângă senatorii aleși (tot pe bază de scrutin uninominal) și cei de drept, apărea o nouă categorie de senatori, cea a senatorilor numiți de Rege. Numărul senatorilor numiți era jumătate din cel al senatorilor aleși. Era restrânsă sfera senatorilor de drept. Aceștia erau reprezentați de prințul moștenitor (peste 18 ani), principii majori ai familiei regale, precum și aceleași categorii de prelați prevăzute de Constituția din 1923. Locurile de senatori aleși se reînnoiau în proporție de 1/3 la fiecare 3 ani.
În ceea ce privește Guvernul, acesta era alcătuit din miniștri și subsecretari de stat. Miniștrii răspundeau din punct de vedere politic numai în fața Regelui. Puteau fi miniștri numai cei care erau cetățeni români de cel puțin trei generații, cu excepția celor care fuseseră deja miniștri.
Foștii miniștri de Justiție nu puteau exercita profesia de avocat timp de 1 an după încetarea funcției, iar foștii miniștri nu puteau fi membri ai consiliilor de administrație ale întreprinderilor cu care semnaseră contracte pe o durată de 3 ani după părăsirea funcției.
Erau menținute aceleași prevederi în privința Consiliului Legislativ. La Titlul IV, singurul aspect negativ era desființarea juriilor. În domeniul finanțelor, pe lângă Înalta Curte de Conturi, mai era creat un corp superior de control, subordonat primului-ministru ( „șefului Guvernului”).
În sfârșit, la Titlul VII („Revizuirea Constituției”) se menționa că orice revizuire constituțională nu putea avea loc „decât din inițiativa Regelui și cu consultarea prealabilă a Corpurilor Legiuitoare care urmează a indica și textele de revizuit”.
Deficiențele mari în înzestrarea Armatei a fost unul din factorii principali care ne–au forțat să cedăm teritorii în vara lui 1940. Carol și fratele său Nicolae preferau să ia mită de la diverse firme de 2 lei pentru niște avioane pe care nu le-ar fi luat nimeni.
Megalomania și excesele regelui au fost susținute și de Elena Lupescu, camarila regală și unele parsonalități de prim rang, cum ar fi Nae Ionescu, Nicolae Iorga, A.C. Cuza, Armand Călinescu etc. Toti aceștia nu au știut să gestioneze criza din 1929–1933, problema legionarilor, alunecarea spre autoritarism și corupția.
Datorită corupției și exceselor suveranului, Ion Antonescu și legionarii au devenit populari. Execuția lui Corneliu Zelea Codreanu, l–a transformat pe acesta în martir. Execuția lui și a celorlalți lideri legionari a fost supervizată de cumnatul lui Armand Călinescu, colonel de jandarmi.
Excesele în urma asasinării lui Armand Călinescu au pătat și ele imaginea suveranului. Atunci au fost omorâți fără judecată 300 de legionari. Este un comportament de dictator african sau latino–american, nu de rege european.
Carol a folosit în interes personal și Serviciul Special de Informații. Acesta a fost unul din factorii asasinării la Jilava a fostului director al SSI, Mihail Moruzov.
Din păcate, patriarhul Miron Cristea a girat dictatura regală. Era începutul colaborării înaltei ierarhii ortodoxe cu regimurile dictatoriale.
Carol al II-lea a fost primul șef de stat român care a amestecat patul cu biroul, sau să ne exprimăm în
termini moderni, nu a făcut distincție între viața publică și viața privată. Asa a început șirul Elenelor din politica românească. O altă formă de corupție mascată girată de amanta regală erau partidele de poker, unde regale câștiga aproape întotdeauna. Acest procedeu a fost folosit și de un fost lider de partid din zilele noastre.
Carol al II–lea a dat semne de tânăr că are impresia că este deasupra tuturor și că el nu trebuie să dea
socoteală nimănui. În 1918, el practic a dezertat, fugind cu amanta la Odessa. Alții au fost împușcați pentru asta. Din păcate nu și–a gestionat nici comportamentul erotic. Apetitul sexual l–a moștenit de la mama sa, regina Maria. Dar aceasta nu s–a dat în spectacol și a făcut multe pentru România. A fost mai patrioată decât mulți români neaoși. Toți contemporanii au considerat–o mai populară decât soțul ei, regele Ferdinand.
Relațiile cu fiul său, viitorul rege Mihai, nu au fost strălucite. Efectele acestei stări de lucruri s–au văzut în unele acțiuni ale ultimului suveran al României.
După cum se poate vedea, personalitățile politice sunt destul de complicate referitor la imaginea și
moștenirea pe care le lasă în urma lor. Nu e totul alb și negru, sunt destule nuanțe. Problema este să înțelegem noi ceva din toate aceste aspecte.
„Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când
mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere
copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van“ – Regina Maria
„Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt aceleaşi pentru
toţi. Un singur om guvernează: proprietarul legii“ – Euripide
„Monarhia este un sistem de guvernământ în care puterea este exercitată pentru binele tuturor“ –
Aristotel
„Regii au mai multă nevoie de sfatul înțelepților decât au aceștia nevoie de favoarea regilor“ –
Sheikh Saadi
„Toţi oamenii se nasc regi, dar cei mai mulţi mor în exil“ – Oscar Wilde
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
