- Mănăstirea Șinca Veche din județul Brașov este un loc de rugăciune săpat în piatră, cu origini în secolele XVII-XVIII, unde călugării ortodocși se refugiau în timpul prigoanei habsburgice.
- Astăzi, o obște de maici continuă tradiția în rugăciune, muncă și post, trăind în simplitate și jertfă. Stareța Serafima Antofe coordonează viața monahală, iar moaștele Sfântului Nectarie atrag pelerini din toată țara.
- De Paște, Șinca Veche devine o destinație turistică aglomerată. Mii de oameni urcă spre grota rupestră pentru a lua lumină și a simți duhul locului. Dincolo de legende și mituri moderne, aici credința are o greutate autentică.
- Atmosfera din Săptămâna Mare, slujbele și liniștea muntelui dau acestui loc o forță aparte, în care spiritualitatea e trăită, nu doar vizitată.
- Cu toate acestea, vizitatorii nu sunt interesați de istoria creștină a locului, ci de partea ezoterică, de poveștile despre îndeplinirea viselor. Și gruparea MISA organiza întâlniri în grotă ceea ce a dus la deteriorarea locului.
Pe un deal din comuna brașoveană Șinca Veche, la poalele Munților Făgăraș, se ridică una dintre cele mai misterioase și liniștite mănăstiri din România. Aici, viața monahală se împletește cu legendele vechi de secole, iar rugăciunile se înalță din piatră, acolo unde odinioară călugării fugeau de prigoană și unde astăzi se îngenunchează pentru iertare.
O vatră vie, întemeiată din jertfă
Mănăstirea de la Șinca Veche, cunoscută și ca „Templul Ursitelor”, este un așezământ născut pe temelia unei istorii zbuciumate.
În perioada habsburgică, călugării ortodocși erau obligați să se convertească sau să dispară. Mulți au ales exilul în piatră – la propriu.
În stânca nisipoasă de pe Dealul Pleșu, călugării au săpat cu mâinile lor două biserici, un pronaos comun și o încăpere de locuit. Lumina pătrundea prin ferestre înguste, iar rugăciunile se rosteau la lumina razelor filtrate printre crăpături. Aici s-a slujit Liturghia timp de peste 250 de ani.
După secole de uitare și degradare, locul a fost reînviat în 2004 de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neașteptată”, care a obținut concesionarea terenului.
A fost ridicat un schit și o biserică modernă, păstrând spiritul vetrei străbune. Din 2009, sub binecuvântarea ÎPS Laurențiu Streza, viața monahală este susținută de o obște de maici. Paraclisul „Sfântul Ierarh Nectarie” adăpostește părticele din moaștele sfântului, precum și o relicvă din lemnul Sfintei Cruci.
Viața maicilor în Săptămâna Mare
Stareța Serafima Antofe, fostă profesoară de limba franceză, conduce cu har și blândețe mica comunitate.
În Săptămâna Patimilor, cele patru maici și o soră în probă trăiesc una dintre cele mai intense perioade. Ziua lor începe la ora 6:00, urmată de două ore de rugăciune. Urmează muncă: bucătărie, curățenie, grădină, ateliere. La ora 15:00, iau singura masă a zilei: hrană frugală, fără carne, uneori fără ulei. Seara continuă cu încă două sesiuni de rugăciune, iar programul se încheie aproape de miezul nopții.
„În timpul rugăciunilor, uneori plângem. Se numește botezul lacrimilor. Ne rugăm pentru cei care vin cu necazuri și ne lasă pomelnice”, spune stareța cu un zâmbet cald.
În Joia Mare, maicile pregătesc ouă roșii și pască pentru miile de pelerini care vin la slujba de Înviere. Lumina este adusă din grota veche, locul unde în trecut se slujea în taină. „Se formează un șir de oameni care urcă spre schit. E ca un drum al luminii”, spune Serafima.
Profesoară devenită stareță
„Știți, eu nu-mi imaginez cum poate să trăiască un om fără să creadă în Dumnezeu! Oamenii găsesc resurse să creadă în mândria lor, în orgoliul lor, în dreptul lor de a greși, dar nu vor să aibă credință în Dumnezeu”, răspunde Serafima Antofe celor care îi mai spun că nu cred așa de mult în El.
Cu o statură de 1,65 metri, o voce blândă și ticul de a-și freca mâinile atunci când vorbește despre sine, maica Serafima – originară din Medgidia, județul Constanța – s-a călugărit la vârsta de 23 de ani, la Mănăstirea Bistrița din județul Vâlcea. A predat timp de patru ani limba franceză în București, acolo unde a și studiat filologia, cu specializarea franceză-italiană.
„Eu m-am dus la mânăstirea Bistrița, prin 1997, ca să vizitez o colegă de facultate. Am fost uimită de viața de acolo și de maica stareță Mihaela Tamaș. Când am întâlnit-o, mi-a spus imediat: «Tu o să ajungi să propovăduiești cuvântul lui Dumnezeu». Niciodată nu mă gândisem să mă călugăresc”, își amintește maica stareță.
„Nimeni nu ar trebui să urască”
După doi ani de tatonări și introspecții, în 1999 a devenit maică, spre dezamăgirea părinților. Nu a fost o decizie luată dintr-o dezamăgire lumească, ci, așa cum spune, „m-am îndrăgostit de armonia vieții monahale”.
A ajuns mâna dreaptă a stareței de la Bistrița, iar în 2009, când i s-a cerut să se mute la Șinca Veche, recunoaște că nu a fost tocmai încântată. „Călugăria înseamnă și ascultare, așa că am făcut-o”, mărturisește Serafima. Însă admite cu sinceritate: „Păcate sunt și la mănăstire”.
Iar printre cele mai mari greșeli pe care le-a observat în viața monahală, Serafima le enumeră pe cele „patru greșeli” pe care ne le-a povestit la o vizită din anii trecuți.
1. Nestatornicia: „Cel mai greu este să lupți cu lipsa de statornicie. Mulți doresc să renunțe, nu este ușor. Aici, doar eu sunt de la început. Restul s-au mai schimbat.”
2. Răutatea:„A avea gânduri de răutate, de invidie – e o povară grea.”
3. Mândria: „De fapt, mândria este baza oricărui păcat. De acolo încep toate.”
4. Ura: „Uneori îmi trec gânduri de ură, dar nu sunt statornice. Nu pot spune că am urât sau că urăsc pe cineva. Nimeni nu ar trebui să urască.”
Mituri și fantezii moderne
Din păcate, mulți turiști nu vin aici pentru rugăciune, ci atrași de mituri moderne. Templul Ursitelor, Templul Dorințelor sau chiar Templul Extratereștrilor – sunt nume date de curioși care caută energii și legende ezoterice.
„Unii cred că dacă își pun dorințe în grotă, li se împlinesc. Alții spun că aici s-ar fi manifestat fenomene paranormale. Noi găsim yoghini, oameni care nu știu istoria locului, dar vin cu speranța că își vor schimba destinul”, explică Serafima Antofe.
Încăperile din stâncă, altarul săpat cu dalta, pronaosul boltit – toate mărturisesc suferința și dăruirea monahilor ortodocși din Ardeal. Specialiștii spun că bisericile au fost folosite intens în secolele XVII-XVIII.
Lupta contra uniației, prigoana habsburgică, distrugerile generalului Buccow nu au putut stinge flacăra credinței.
Adevărul despre Șinca Veche
Stareța Smaranda Antofe nu crede în aceste legende și spune că singura istorie a adevărată a locului este cea creștină. “Noi găsim yoghini aici și mulți alți curioși care cred în aceste legende, dar nu știu că în anii 1750 călugării și preoții ortodocși se ascundeau aici de stăpânirea Austro-Ungară pentru a nu fi pușu să aleagă între convertirea la catolicism și moarte”, spune aceasta.
Din mărturiile istoricilor reiese la grota de la Șinca Veche ar fi fost un fel de adăpost pentru daci și pentru populațiile predacice. „Unii spun că grota are și 7.000 de ani”, spune maica.
Apoi, undeva dup[ secolul XII s-ar fi amenajat o mânăstire. Explicația este că există două pronaosuri.
Prin 1748, aici s-au ascuns călugării care fugeau de prigoana din Imperiul Austro-Ungar care impunea tuturor monahilor să fie catolici. Refugiații de aici au început să-și amenajeze o biserică unde țineau slujbe. În cazul vreunei razii, ieșeau pe hornul grotei.
Citește și: Rețetele secrete ale lui Dinescu de la Cetate
Destinație turistică
De altfel, conform specialiștilor, mănăstirea rupestră de la Șinca Veche este una dintre cele mai căutate destinații rurale de către turiștii români. Doar trenurile denumite Mocănița din Bucovina și Maramureș depășesc, în popularitate, grota din Făgăraș. Peștera a fost redescoperită în urmă cu un deceniu de către localnici, intrarea fiind, până atunci, complet acoperită de vegetație.
Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă – Bucuria Neașteptată” a obținut concesionarea locului și a transformat această zonă într-o adevărată minune. A recondiționat grota, a amenajat un mic parc în împrejurimi, un magazin subteran cu suveniruri, dar și o mănăstire cochetă, îngrijită astăzi cu dragoste de către maici.
Dacă reprezentanții Bisericii cred că este chipul Mântuitorului, alții afirmă că ar putea fi portretul primului „ursitor” al templului, un preot care a slujit aici. Alte interpretări, mai îndrăznețe, susțin că ar fi reprezentarea unui comandant extraterestru.
Alături de denumirea Templul Ursitelor, locul mai este cunoscut și sub alte denumiri populare: „Templul Dorințelor”, „Grota de la Șinca Veche”, „Mănăstirea Săpată în Stâncă” sau chiar „Templul Extratereștrilor”.
Grota
Prima biserică „scobită” în rocă are naosul cu o lungime de 4,60 m până la tâmplă, o lățime de 4 m la intrare și de 4,20 m la baza tâmplei, iar înălțimea navei este de 3,10 m la intrare și 3 m în fața tâmplei. Peretele de la intrare are o grosime de peste 1 m, iar ușa nu depășește 1,20 m lățime, inclusiv cadrul. Partea superioară a încăperii este arcuită.
O nișă aflată într-unul dintre pereți are două mici fante verticale, inegale, prin care au pătruns rădăcini de copaci – semn că încăperea comunica, probabil, cu exteriorul.
Lumina pătrundea prin aceste ferestre laterale, atât de înguste, încât călugării erau nevoiți să urmărească razele de lumină cu cartea în mână pentru a putea citi. Aceste ferestre se aflau pe peretele sudic al navei, ceilalți pereți fiind în contact direct cu stânca și complet lipsiți de lumină. Se presupune că erau identice cu cele ale încăperii anexe.
În peretele nordic există o deschizătură care a devenit ogivală (73/70 cm) din cauza eroziunii și a acțiunii vizitatorilor. În trecut, acolo se afla o ferestruică dreptunghiulară, cu o înălțime de 34 cm și o lățime de cel mult 50 cm, situată la 1,20 m de podea. Grosimea peretelui dintre nave este de 45 cm, ajungând la 1 m în zona tâmplei. (Raport arheologic semnat la 8 iulie 2005 de Dr. Florea Costea și Radu Ștefănescu)
Legende – de la miracole la extratereștri
Nu e de mirare că aproape orice curios care pornește la drum spre Șinca Veche a auzit cel puțin una dintre legendele locului.
Una dintre ele spune că persoanei care se așază sub turnul conic – despre care se crede că „comunică cu cerul” – i se va îndeplini dorința, cu condiția să aibă o inimă curată și plină de credință.
O altă poveste susține că, dacă atingi pereții grotei și îți pui o dorință, aceasta se va împlini.
Se mai spune că o persoană care adoarme, fie și pentru câteva minute, în templu sau în apropierea lui, capătă forțe noi și devine mai puternică.
Sătenii vorbesc, conform istoricilor, și despre calitățile miraculoase ale ierbii din jurul grotei – vacile care pasc aici ar da un lapte mai mult și mai gustos decât în alte părți.
Izvorul de la ieșirea din grotă este considerat vindecător. „Orice durere dispare”, spun unii.
De asemenea, aici s-ar fi înregistrat fenomene paranormale: pe peliculele fotografice apar sfere albe, invizibile în momentul declanșării aparatului.
Unii vizitatori susțin că au avut viziuni sau vise premonitorii după ce au intrat în templul rupestru.
Iar alții merg și mai departe: locul ar fi fost creat de extratereștri.
Citește și: „Legea Nordis”, aprobată în Senat, nu ar evita „Țeapa Nordis”
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
