Cel mai bun discurs rostit vreodată cu ocazia Zilei noastre Naționale nu aparține vreunui contemporan al nostru (nici nu ar avea cui să aparțină dintre mărunții oameni care ne conduc), ci este discursul lui Iuliu Maniu în plenul Adunării Naționale din Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, citit anterior de Vasile Goldiș.
Pentru un moment de o însemnătate copleșitoare, cum a fost acea zi, se cuvenea un discurs care să marcheze pe veci voința celor adunați la Alba Iulia. Iar el este oferit de acest mare om politic ucis mișelește în închisorile comuniste de părinții și bunicii celor care azi continuă să se bucure de pensii speciale prin grija statului român.
Căci ceea ce face din discursul lui Iuliu Maniu un mare discurs este capacitatea neegalată în retorica oamenilor de stat de la noi de a articula nevoia demnității în raport cu moștenirea trecutului cu responsabilitatea față de viitor.
Este ceva de care, prin faptele lor, sau măcar prin declarațiile lor, oamenii politici de azi sunt absolut incapabili.
Citește și: Falsul patriot – un portret de Ziua Națională
Și sunt incapabili în primul rând prin faptele lor, prin necinstea acțiunilor lor, prin ruptura permanentă dintre interesele pe care le urmează și orice valori care ar ține oamenii împreună.
Dar sunt incapabili și prin declarațiile lor: formați la școala comunicatorilor insipizi de partid, au o plăcere nesfârșită în a recita texte sforăitoare, în care frecvența unor cuvinte precum „națiune”, „popor”, „unire”, „român” acoperă cu fumigene lipsa de idei și de conținut cultural. Prin urmare, nu e nimic de spus despre discursurilor lor redundante și sterile.
De aceea, să revenim la discursul lui Iuliu Maniu de acum 104 ani: este un discurs vizionar, lucid, dar încrezător, un discurs pe care azi l-am putea numi fără ezitare „progresist”: se încheie cu speranța că, întrând în rândul lumii culte, România nu va mai fi pentru „menținerea barbariei, a întunericului și a retrogresiunii”.
Și cum va face asta? Bazându-se pe un set de valori pentru care contemporanii nu sunt decât niște intermediari. Căci a moșteni ceva nu înseamnă a avea dreptul de a face orice vrei cu moștenirea lăsată de părinți, ci a avea curajul și puterea de a duce în spinare greaua povară a trecutului către cei ce vor veni după noi.
Cuvintele lui Maniu sunt măsurate și apăsate: „vrednicia” este prima măsură a relației noastre cu trecutul.
Suntem noi azi vrednici, adică demni de suferințele înaintașilor noștri? Există ceva în ceea ce facem și spunem, care să ne permită să ne comparăm cu ei, să ne așezăm alături de ei altfel decât prin tupeu nemărginit?
Vă imaginați un plagiator printre făuritorii Marii Uniri? Un Victor Ponta sau un Liviu Dragnea trăgând cu ochiul în poza de grup?
Vine apoi „temeinicia hotărârilor” pe care le iau oamenii politici: cât de fondate, adică de drepte și de bazate pe interesul comun, sunt deciziile guvernanților?
Ce anume din ce decid ei în Parlament, în Guvern, la Cotroceni sau în toate instituțiile statului poate fi considerat temeinic, deci și drept, dar și durabil, care să țină mai mult decât un pod prăbușit sau o licitație trucată?
Dar această vrednicie a oamenilor de stat se dovedește și prin „stăruința cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate”: cu alte cuvinte consecvență și perseverență, dar și coerență în acțiuni.
Desigur, îi vedem adeseori pe oamenii politici de azi fiind foarte „stăruitori” atunci când își urmăresc scopurile proprii sau cele ale rețelei lor de putere și prietenie, doar am văzut asta cu proiectele de legi ale educației.
Însă cu siguranță nu despre această perseverență vorbește Iuliu Maniu, ci despre aceea de a urmări toți, împreună‚ „aceleași aspirații mărețe”.
Haideți să încercăm acum să vedem care sunt aspirațiile mărețe pe care ni le propun ai noștri guvernanți?
Care este proiectul de țară în jurul căruia ne-am putea aduna cu toții? Să fie educația? Să fie reducerea sărăciei? Să fie natura curată? Să fie spitalele sigure? Să fie o infrastructură modernă?
Oricare dintre acestea ar putea fi proiect de țară, dacă ar fi propus de oameni „vrednici”, integri și convingători. Dar când însuși ministrul Educației plagiază, când Bădălău și clica lui îi jefuiesc și mai mult pe cei săraci, când de ani de zile ard nestingherit gunoaie în marginea marilor orașe, când sute de mii de compatrioți trăiesc în colibe improvizate ascunse de ziduri înalte să nu-i deranjeze la privire pe românii adevărați, atunci alături de cine să ne pornim la drum spre viitor?
Aș reține, în final, dimensiunea cea mai nobilă a discursului lui Iuliu Maniu: vom fi vrednici de mărețele fapte ale înaintașilor noștri doar dacă vom putea contribui la „dezvoltarea civilizației omenești”, altfel spus, dacă vom putea înscrie România în universal și vom ști să o deschidem spre lume.
Căci datoria omului politic nu este doar „datorie față de sine”, ci și „față de civilizația omenească”, o spune Iuliu Maniu, repetându-se. Iar faptul că insistă asupra participării noastre la „civilizația omenească” dovedește că, pentru Maniu, nu există construcție națională fără înscrierea în universal, fără contribuția la valorile care aduc laolaltă toți cetățenii lumii, nu doar pe cei ai unei țări.
Pentru a fi pe deplin înțeles, Maniu o spune și a treia oară: misiunea cea mai nobilă ce revine Neamului Românesc este aceea de a fi „sentinelă trează și conștiință a civilizației omenești”.
Nu închidere violentă în spatele unor frontiere imaginare, nu rățoire la cel care nu e ca tine, nu xenofobie, nu șovinism, nu rasism, nu nerușinarea confiscării simbolurilor naționale.
Ci, nici mai mult nici mai puțin decât respectul pentru și participarea la construirea unor valori care depășesc granițele naționale, care fac din „triumful Libertății omenești” cea mai mare înfăptuire posibilă.
Un text care, în câteva paragrafe îți vorbește cu atâta insistență despre nevoia de a participa la civilizația omenească și de a lupta împotriva barbariei, este un text pentru care Marea Unire este șansa unui popor de a se așeza prin fapte alături de popoarele civilizate, acolo unde respectul pentru celălalt (ungur, țigan, german, sărac, bolnav, bătrân, străin) face din el un mare popor, și nicidecum egomasajul național, spumele la gură sau mâna la inimă când se intonează imnul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
