Facebook mi-a strecurat recent sub nas o reflecție a dramaturgului George Bernard Shaw, care ar fi declarat că „patriotismul este convingerea că țara ta este superioară oricărei alteia pentru că tu te-ai născut acolo.”
Dincolo de nuanța de bășcălie a acestei descrieri, cred că există un sâmbure de adevăr, o anume relativitate a felului în care se întrupează patriotismul în funcție de loc. Nu zic că o interpretare este mai buna decât alta, doar că sunt rar identice sau asemănătoare.
De aceea, m-am gândit să urmez sugestia cuiva de a exemplifica patriotismul american. Domnul Cornel Nistorescu a scris cu ceva ani în urma celebrul său editorial „Cântarea Americii”, în care se referă la una din dimensiunile patriotismului american, și anume solidaritatea totală în momentele tragice, așa cum a fost 11 septembrie 2001.
Domnul Nistorescu este truly puzzled de liantul invizibil – libertatea, presupunea dânsul – ce unește oameni de toate culorile și credințele, care vorbesc orice limbă vorbită pe-undeva, într-un popor, dar care se ridica instantaneu și din țoață ființă atunci când este nevoie s-o facă.
Citește și: EXCLUSIV Pe urmele banilor risipiți pe evenimente rurale comune în România și Ungaria
A scrie despre patriotismul cuiva aduce puțin a sacrilegiu, pentru că încerci să diseci și să analizezi ceea ce nu trebuie să diseci și să analizezi. Doar să constați și să apreciezi.
Dar nu cred că trebuie încercat a găsi originea patriotismului – de exemplul, libertatea, așa cum crede domnul Nistorescu.
Eu fac analogia cu credință – ori o ai 100%, ori nu o ai deloc. Nu poți fi credincios cam 80% din timp, în anumite privințe, dar ateu în 20% din cazuri. Cred că la fel este și patriotismul: ori ești 100% in, ori ești 100% out.
Patriotismul este temelia pe care este construit restul și nu invers – consecința unei cauzalități, a unui contract negociat – ceva de genul, „sunt patriot pentru că sunt liber și am tot ce-mi trebuie, dar dacă n-ar fi așa, aș fi patriot doar jumătate din săptămână, că atât este justificat și rațional“.
Noi am învățat în școala din România că patriotismul înseamnă de-obicei o moarte eroică într-un moment astral al nației: moartea căpitanului Valter Mărăcineanu, cu steagul în mână, pe vârful redutei Grivița, sau a sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu în primul război mondial. A soldatului necunoscut care s-a aruncat asupra grenadei pentru a-și salva colegii.
[Sau a lui Vasile Roaită, muncitorul împușcat de poliție în timp ce trăgea sirena care-i chema pe muncitori la grevă – așa cum ne-au învățat manualele dinainte de Revoluție, deși ulterior s-a vorbit că povestea lui fusese un pic retușată].
My point este că am fost învățați să asociem patriotismul cu moartea eroică a cuiva într-o situație extremă, în general cu armata și războiul.
În încercarea mea de a scrie despre patriotismul american, nu am să mă refer la cel extrem, în care cineva s-a sacrificat, ci la patriotismul cotidian. Cel de zi cu zi, de pe strada. Așa cum îl percep eu, un imigrant. Ordinea mea este una arbitrară și nu reflectă nicidecum importanța sau frecvența situațiilor. Desigur, alții definesc altfel patriotismul de zi cu zi.
Primul exemplu care mi-a venit imediat în minte este legat de studenții mei, care sunt voluntari în Army ROTC (Army Reserve Officer’s Training Corps).
Aceștia sunt studenți obișnuiți, civili, nu din cei din școlile militare și care au decis să facă o cariera în armată.
Îi văd în fiecare vineri, pentru că vin la cursuri îmbrăcați în uniforme. Și eu am făcut armata, care a fost obligatorie în acea vreme [deși obligatoriu a fost un termen relativ, destul de ușor de evadat printr-o scutire medicală, mai ales când ai picat la examenul de admitere și trebuia să scapi de armata lungă].
Armata a fost pentru mine o perioada plictisitoare și deprimantă prin monotonia și rigiditatea ei cazonă, dar am știut că mă voi întoarce acasă întreg după nouă luni. Riscul că ar trebui să lupt pe bune a fost nul. A trebuit doar să aștept.
Citește și: A venit momentul ca Bruxelles-ul să blocheze banii europeni pentru România?
De aceea, sunt impresionat de decizia studenților mei de a-și petrece o parte însemnată a timpului lor antrenându-se, când ar putea să studieze sau pur și simplu să se distreze. Asta cu atât mai mult cu cât există întotdeauna posibilitatea ca ei să participe la un război real, din acela unde unii sunt răniți sau mor.
Misiunile militare pentru ei sunt cât se poate de adevărate, nu la cules de roșii și porumb sau deszăpezit Gara Giulești, așa cum a fost armata pentru mine în toamna și iarna lui 1984.
Unul din studenți, rezervist în Coast Guard, mi-a povestit că urma să plece câteva luni pe mare, pe un distrugător. He served cu câțiva ani în urma în Golful Aden și în Marea Roșie.
Este a sobering Gedankenexperiment să încerc să înțeleg câți dintre noi am fi decis să mergem în armată în toamna lui 1984, dacă ar fi fost pe baza de voluntariat. Eu, unul, nu cred că aș fi ales asta.
A doua situație pe care eu o asociez cu patriotismul de-pe-stradă este cântatul imnului înaintea startului la Great Cow Harbor 10k, un cros de zece kilometrii pe care-l alerg în fiecare an, într-o sâmbătă dimineața, în septembrie.
Experiența este pe scurt aceasta: un invitat, deseori un copil, cânta o strofa din imn, totul durează nici măcar un minut, mai degrabă treizeci de secunde, în care toți ascultam cu capul descoperit, cu mâna ținută la inimă și cu fața îndreptată spre steag [căci exista o procedura reglementată legată de atitudinea în timpul imnului], urmată de aplauzele a cinci mii de alergători.
Nu am văzut niciodată pe cineva scărpinându-se, căscând, scobindu-se-n nas, trăncănind cu vecinul, umblând, fotografiind, răzând, sau scuturându-și corpul, așa cum faci înainte de alergare. Este momentul în care eu simt întotdeauna liantul invizibil ce mă conectează la fiecare din jurul meu.
Liantul este pentru mine nu doar libertatea, așa cum scria domnul Nistorescu în editorialul sau, ci și recunoștință pentru oportunitatea ce mi s-a dat to pursue my happiness [cum a spus cândva Thomas Jefferson în Declarația de Independență] și speranța în ziua de astăzi și de mâine. Asta simt eu, alții probabil simt altceva.
Citește și: Sunt arestați elvețienii, dacă încălzesc locuințele la peste 19 grade? Fals.
În fine, al treilea exemplu care-mi vine acum în minte este faptul că nu se scriu în SUA acele editoriale și postări în care lumea se plânge de alfa și de omega, de totul și de toți, de la vlădică până la opincă. „Clasicul” manifest „M-am săturat de România” al domnului Sabin Gherman este poate exemplul cel mai-cu-ștaif de acest tip.
La nivel de grass roots, nu trece săptămână în care să nu-mi ajungă din România o postare Facebook care se lamentează despre faptul că poporul este așa și pe dincolo, că are apucăturile nu stiu cum și că în situațiile X și Y a făcut asta în loc să fac pe dos, și așa mai departe, la infinit.
Am citit două astfel de postări doar în ultima săptămână, fiecare diferită de cele anterioare. Aceste postări sunt puternic apreciate de cititori, intens circulate, și deseori considerate ca fiind geniale, nu doar adevărate.
OK, înțeleg frustrarea, dar la ce folosesc acestea pragmatic? Din câte știu, domnul Gherman este tot în România, iar „săturatul” dânsului nu a produs nimic concret. Ce spun nu este o critică la adresa dânsului, este doar sugestia mea privind inutilitatea acestui tip de lamentare nedefinită, continuă și comprehensivă.
Încă de când am ajuns aici în 1997, am fost uimit de obsesia cu care americanii critica lucruri punctuale: că destui nu mănâncă sănătos, că copiii beau prea mult sugary soda, că se face mult prea puțină mișcare, că exista prea multă sărăcie în cea mai bogată țară a lumii , că ne băgăm uneori nasul unde nu ne fierbe oala.
Însă toate acestea sunt doar punctul de pornire a procesului care apoi se termină cu o acțiune cât se poate de concretă, cu o soluție care corectează deficiența cu pricina. Criticile sunt punctuale și se referă la un aspect precis, nu sunt critici generale, care sugerează defecte structurale și permanente în caracterul cuiva sau în natura a ceva.
Sunt critici constructive pentru că menirea lor este de a identifica cu precizie milimetrică natura problemei, nuanțele și variabilele ei, și consecințele negative pe care le produce dacă este lăsată nerezolvată.
În termeni inginerești, criticile au rolul de problem framing [definiția problemei] la o scară socială. Am auzit deseori în jurul meu repetata ideea că democrația americană este fragilă, că este un experiment, care poate oricând eșua, dacă nu există vigilență și dorință de a o păstra sănătoasă.
Însă mi se pare de neimaginat să citesc o postare de genul celei primite recent din țară, pe Facebook:
„(…) Dacă te-ai născut aici, bine ai venit în țara în care toți sunt proști, ariviști și curve cu excepția unuia singur: tu însuți. Țara în care trăiești într-un mediu mizer, obscur și mediocru, care are doar meritul și onoarea existenței buletinului tău” [ autorul postării s-a pierdut în forwarding ], ca apoi comentariile la postare să spună „Chapeu bas !” și „Brava! Felicitări!”.
Am simțit întotdeauna nevoia să iubesc țara și locul unde trăiesc. Necondiționat, fără să încerc să-mi explic niciodată de ce. S-a întâmplat însă ceva prin anii ’80, nu știu exact ce, când această dragoste a început să se risipească până când a devenit indiferență, și atunci am plecat pentru totdeauna.
Nu am considerat însă niciodată că plecarea mea este vina cuiva, a fost pur și simplu o nepotrivire între visurile noastre și realitatea de-atunci. Vreau să cred că oricât de amară ar fi fost situația și indiferent cât aș fi fost de frustrat, n-aș fi putut scrie ceva de genul paragrafului de mai sus.
I am sorry, dar astfel de idei sunt plain trash in my view, și sper că într-o zi să dispară în întregime. Lucrurile nu vor merge înainte cu manifeste ca cel al domnului Gherman, indiferent de măsura în care they are rubbing my itching.
În încheiere, ca să sumarizez, cred că patriotismul cotidian, așa cum îl observ și îl înțeleg eu, include respectul permanent față de locul unde trăiești [inclusiv în situațiile banale, cum este crosul de 10 km], înțelegerea față de cei din jur, chiar și atunci când ei nu sunt cum te aștepți să fie [și deci lipsa editorialelor și a postărilor care mânjesc totul și pe toți], precum și dorință de a avea grijă de ceea ce este în jurul tău [așa cum văd la studenții mei în uniformă].
Poate aș putea să zic doar atât: patriotismul înseamnă to be a good and decent human being.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Mai degraba, decit asociat religiei , patriotismul este asociat locului unde te nasti sau cel putin asa vedem ca isi declara patriotismul multi dintre noi .Sunt patriot deci sunt roman .Unii cetateni ,romani fiind , exagereaza si continua zicind : sunt roman sadea si tot asa sunt si patriot contrar tuturor celor care nu sunt asemeni mie .Altii declara , sus si tare , ca a fi patriot roman nu incape decit in buzunarul unui roman pur singe el (patriotesmul )neputind fi „calare pe saua ”altei etnii indiferent de locul de nastere al celui asociat acestei alte etnii .Altii , chiar daca viseaza la a fi patrioti, nici macar nu inteleg ce inseamna asta cum tot asa se intimpla si in cazul celor care se declara religiosi suta la suta .Cred in Dumnezeu si in religia in care am fost botezat fara a cunoaste macar ce inseamna a fi credincios .Credinta ca si patriotismul nu exista , ca parte a acceptului unei persoane , in formatul lor intregral ,decit in momentele de mare cumpana individuala .Momentul ce cuprinde intensitatea totala a credintei sau a patriotismului devine maximal doar atunci cind nu mai ai in fata nici o alternativa contrapusa pierderii propriei tale vieti. A-ti da viata pentru tara sau a oferi propria viata spre a ajuta pe altul este masura lucrurilor .In rest vorbele nu tin loc de fapte .