„Am fost un dobitoc”, a fost concluzia la care a ajuns generalul Postelnicu după Revoluție, iar eu am fost un mare naiv când am scris în februarie, după moartea lui Alexei Navalnîi, că ar fi fain ca universitatea Stanford s-o invite pe fiica lui la Family Weekend Celebrations, să ne spună câteva cuvinte depre tatăl ei. Fiica lui Navalnîi este studentă la Stanford.
Citește și: Ce am învățat de la Navalnîi. Să nu uităm
Nici vorba de asta.
Probabil, povestea lui și ce se întâmplă în Rusia interesează pe extrem de puțini, aproape pe nimeni, la fel cum și războiul din Ucraina pare să fi trecut sub pragul minim de captare a atenției încât să merite două minute la știri.
Dacă San Francisco era plin, anul trecut, de stegulețe ale Ucrainei pe la ușile caselor, anul acesta am văzut doar două benzi albastru-galbene, cam roase de vreme. Și m-am plimbat destul prin San Francisco.
În mod evident, Ucraina și Rusia nu mai înseamnă mult din ceea ce au însemnat odată în atenția publică, poate și pentru că ne-am dat seama că finalul nu este aproape. Ori noi avem oroare de orice cu finalitatea într-un viitor departe. Nu avem răbdarea să așteptam și să construim.
Însă întâlnirea conducerii universității cu părinții celor care sunt acum la Stanford a fost întreruptă de 10, 11 incidente, în care perechi de studenți au țipat sloganuri și mesaje în favoarea populației palestiniene din Gaza și împotriva SUA, care alimentează cu arme acest război și măcelul de acolo…
Studenții au protestat mai ales împotriva universității, care, cred ei, favorizează situația din Gaza prin banii investiți din endowment-ul instituției, peste treizeci de miliarde de dolari, în companiile ce produc arme.
Prima întrerupere a venit cam la cinci minute de la începutul discursului pe care președintele universității l-a dat și a luat sala prin surprindere, căci n-a avut nici o reacție.
Apoi, rapid, răspunsul sălii a devenit un „boo” prelungit, adresat studenților protestatari, care a acoperit protestul și aplauzele din sală pentru administrația universității.
Odată ce sala și-a găsit „vocea”, „boo”-urile au devenit tot mai viguroase și tot mai imediate, iar în final nu cred că am înțeles mare lucru din ce încercau studenții să ne spună, doar că erau extrem de iritați.
Întâlnirea s-a încheiat cât de cât în regulă, conducerea a vorbit despre activități, cariere, sport și „all the good stuff”, un PR profesionist și bine executat. A doua zi, paza universității a fost mult sporită, așa că studenții protestatari au rămas pe stradă…
Ziarul universității a scris că treisprezece studenți au fost arestați de poliție, urmând să apară în instanță cândva în aprilie.
Sunt însă câteva „chestii” la care m-am gândit mult de atunci cu privire la protestele studenților americani. Am să mă refer la acestea.
În primul rând, mi-a fost rușine că părinții i-au huiduit pe studenții protestări, țipând că „am venit aici să auzim despre programele universității”.
Poate ei, dar eu am mers să văd ce face băiatul meu și cât de bine se simte unde este. Iar protestele studenților americani fac parte din cotidianul universității și a le ignora pentru că „am călătorit de departe să auzim despre programe” mi s-a părut extrem de superficial.
În momentul în care am văzut mânia protestatarilor, am devenit mai interesat să aflu cauzele acelei mânii decât despre programele universității, și aș fi vrut să le dea 15 minute să ne explice ce anume a declanșat acea furie decât să aflu parada de PR-uri aranjate ale managementului.
De ce tineri cu posibilități atât de excepționale, într-un loc atât de unic în lume și cu viitorul cel mai roz posibil desfășurat în fața lor sunt totuși așa de mânioși?
Care este izvorul acestei mânii? Ce ar fi avut studenții de spus face parte din realitatea universității, împreună cu programele lor, desigur, realitate pe care venisem s-o văd și s-o aud.
Apoi, ne zice președintele universității: „Noi nu avem nimic de spus vis-a-vis de Gaza și nu vrem să facem nici o declarație, că nu ăsta este rolul unei universități”. Ceva de genul acesta, căci a trecut ceva vreme din februarie.
Trebuie să spun că dânsul nu era decât președinte interimar, căci președintele anterior a demisionat din cauza unor chestii neclare în ceea ce a publicat.
Însă, ce să spun? Am rămas cu gura căscată. Să ai cei mai fantastici experți în științe sociale, științe juridice, istorie, sociologie etc. etc. din lume, unele din cele mai respectate personalități ale acestor vremuri, ditamai universitatea – și să nu ai nimic de spus?
Citește și: Iohannis a pus cruce combaterii evaziunii fiscale
Zice președintele interimar: „Nu vrem să facem politică”.
Bun, dar ca istoric ar fi putut scrie o pagină împreună cu cei din jurul său, o pagină din punct de vedere uman. Un manifest al umanității pe care apoi cei comuni ca mine să-l folosim ca pe un principiu în procesarea realității.
Să nu ai nimic de spus mi s-a părut neserios, chiar lipsit de respect la adresa studenților și a noastră, căci nu cred că nu ar fi putut concepe ceva solid și înțelept.
Speculez că le-a fost frica. De cine? De donatori, de media, de reacția publică, de tot. Iar interimarul a uitat în acel moment că este doar interimar și că poziția lui este temporară. A pierdut oportunitatea, în opinia mea, să fi făcut un pic de istorie prin vorbele lui, nu doar să studieze istoria făcută de alții.
Am fost extrem de dezamăgit la final.
Dar povestea mea nu se termină aici.
Am cumpărat din întâmplare, de la librăria universității, o carte despre președintele care a transformat instituția din “a very good university into one of the top în the world”, după cum mi-a fost descrisă de vânzătoare.
Profesorul Wallace Sterling a fost președintele universității imediat după Al Doilea Război Mondial și Silicon Valley își are originea în inițiativele lui.
Unul dintre prorectorii lui, profesorul Fredrick Terman [aici universitățile au un singur prorector, nu o armată, ca în România], a fost mentorul celebrilor Hewlett și Packard, care au pornit apoi compania Hewlett-Packard, ce a fost, spun mulți, sămânța din care a răsărit tot high-tech-ul de astăzi.
Garajul lui HP este considerat „The Birthplace of Silicon Valley”.
Cartea de care zic se numește „Stanford’s Wallace Sterling: Portrait of a Presidency 1949-1968”.
Undeva în carte este o fotografie din 1969, în care Linus Pauling, dublu laureat Nobel, citește o scrisoare în Memorial Church al universității, în care cere oprirea războiului din Vietnam. Președintele Wallace stă lângă el, iar întreaga biserică aplaudă cu mult entuziast.
I-am spus Simonei: „Ce diferență între atunci și ce am văzut noi săptămână trecută, când președintele ne-a zis că universitatea nu are ce declara vis-a-vis de situația din Gaza”.
Am și trei concluzii finale la povestioara mea.
Am văzut că destui studenți sunt mânioși, dar nu-mi sunt clare motivele lor, căci nu au avut posibilitatea să ni le spună.
În parte este situația din Palestina, cred însă că este și stresul și oboseala și anxietatea efortului imens pe care l-au depus și trebuie să-l depună mai departe.
Băiatul meu și-a terminat temele joi la patru dimineața, iar vineri la prânz avea un set nou de teme care să-l țină ocupat până joia viitoare. Și tot așa într-una, fără pauză, și pentru mulți, inclusiv vara, căci vara este perioada internship-urilor.
Apoi, am văzut că administrația nu prea a fost interesată să afle cauzele mâniei, deși ei susține că este. Dar, mie nu mi s-a părut că ar fi.
În fine, am văzut părinți prea preocupați să „get the worth of the spent money”, să vină în weekend, pe principiul: am dat xxx dolari, prin urmare vreau să „have a good time”.
Apoi, lumea din România scrie articole peste articole despre geostrategie și te mai miri ce, analize sofisticate cum că cei de aici sunt izolați și habarniști despre lume, când lucrurile sunt de fapt extrem de simple: regula de bază a consumerismului capitalist ne spune că atunci când plătești 3-4.000 de dolari pentru câteva zile de vacanță vrei să ai vacanță, nu să-ți bati capul cu problemele altora.
Exact cum s-a adresat o mamă studenților protestatari: „vă auzim tare și clar, dar acum vrem să auzim despre programele universitare”.
Cred că strategii naționali trebuie să mediteze un pic la asta când își închipuie ce înseamnă aceste „chestii” strategice, respectiv la faptul că realitatea este una la-mintea-cocoșului de pragmatică: lumea vrea să beneficieze de absolut tot ce plătește, poate și un pic în plus.
În fine, încep să cred că există o prăpastie tot mai adâncă între realitatea tinerilor și realitatea celor ne-tineri, inclusiv a felului în care aceste două realități se exprimă politic.
Am impresia, de exemplu, că probabil va fi pentru prima dată în România post-89 când partidul mai ales al celor tineri, al noului, adică USR et Co., nu va câștiga alegerile naționale.
Asta este o situație nouă: CDR a câștigat alegerile când tineretul era format din cei ca mine. Apoi, peste 10 ani a fost PDL-ul, care a pornit prin a fi speranța tinerilor și a unei altfel de vieți.
Acum este USR-ul. Dar USR-ul începe să îmbătrânească.
Liderii lor sunt încă tineri, dar nu chiar așa de tineri. Și timpul trece și USR nu reușește să câștige. A fost la guvernare – dar n-a câștigat niciodată alegerile naționale.
Sămânța următorului partid al noului, post-USR, a fost poate deja pusă pe undeva de un lider de 20 de ani, care se gândește la următorul pas. Este cred pentru prima dată când noul nu mai reușește să câștige vocea majoritară în Parlament.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
