N-au ei atât țambal câte batiste putem pune. Nu că nu era previzibil. Pentru că era. Și nu că n-ar fi o gheață subțire, sau n-ar interveni instinctul de conservare politic. Pentru că e puternic.
Dar până acum, nicio înaltă oficialitate n-a îndrăznit să fie măcar om, dacă demnitar nu s-a putut.
De la momentul descinderilor DIICOT în căminele de bătrâni unde angajații practicau tortură, singura reacție a miniștrilor implicați a fost să se apere.
Marius Budăi a ieșit cu o fițuică prin care arăta că s-au făcut controale, s-au dat amenzi. Reacție tipică de vechil pe la Berevoiești, nicidecum un membru al guvernului României, conștient de sordidul extrem al actelor și faptelor de la centrele din Ilfov.
Iar Gabriela Firea, mai mult, a ieșit la contra-atac. Dă-i în plata lor de victime. Asocierile de nume, de familie, de proximitate între Firea și micul clan din Ilfov ar fi, de fapt, o operațiune perfidă menită să-i scadă șansele la primărie, anul viitor.
Fiecare cu ce-l doare.
Simptomatic pentru boala morală a politicienilor este câtă putere caută, câtă influență și câtă lăcomie emană, dar – dacă se poate – fără nicio responsabilitate. Vor și să mănânce prăjitura, și să rămână cu ea în mână. La tăiat de panglici înainte, la admis complicitate morală înapoi.
Puși în fața întrebării legitime: „Dar tu unde erai când lucrurile ăstea s-au întâmplat?”, îi vezi cum, brusc, se retrag ca melcul în cochilia neputinței. Nu era treaba mea. Nu intra în atribuțiile mele. Eu plecasem de mult de la locul faptei. De fapt ruda mea e îndepărtată. De fapt consilierul meu habar n-aveam cu ce se ocupă. De fapt.
Cere cinism și-o minimă măiestrie să dai rahat cu lopata fără să-ți sară stropi pe sarafan.
Unde mai pui că politicianul român vrea și apret, nu doar sarafan. Fudulie curată.
Te pune pe gânduri placiditatea tâmpă, vicioasă sau – și mai mult – caracterul viperin al unor aleși. Ce le-ar mai putea oferi pauză dacă bătrâni bătuți cu țeava de la mop, lăsați să doarmă în propriile fecale, hrăniți cu lături și maltratați moral nu-i fac nici măcar să tresară?
Poate momentul când vreun „patron” s-ar apuca să facă abajururi din piei de clienți, pe care să le dea cadou clientelei politice?
Oamenii aceștia preferă să raționalizeze sordidul, să-i dea o „față umană”, să inverseze polul responsabilității astfel încât agresorul să devină victimă. După care, odată petrecută (și) această noutate, vor continua să facă fix ca și până acum.
Pentru că zdrențăroșii nu vorbesc. Pentru că morții nu comentează. Și – în cele din urmă – scările făcute din oase femurale sunt la fel de durabile precum cele din funia spânzuratului, iar această lume e „care pe care”, nenicule, pe unul îl urcă, pe altul îl coboară.
Actorii acestor zile sunt nu doar grețoși. Sunt o poză la scară a caracterului silnic îmbrățișat de „alesul român” încât, în cele din urmă, să adere la clubul select al pinguinilor în frac pe care-i vezi că se plimbă, țanțoș, prin primărie, prin prefectură, prin Parlament.
Între timp niște oameni sunt cât de cât alinați, rehidratați, în cele din urmă hrăniți, pielea lor spălată de fecale, părul toaletat de păduchi și lindini, mâinile mângâiate de alți anonimi a căror frustrare se amestecă, echimolar, cu obișnuința nedreptății.
Vă plângeți toți de escaladarea populismului, de radicalizarea votantului, de creșterea extremismului, după care, când crapă buba puturoasă de pe obrazul „politicilor” de aici, din buricul târgului, vă comportați fix ca țoapele pe care le-ați tot ascuns cu o țoală mai bună, cu un parfum mai de Occident. Niște scârbe mici cu ifose mari.
Orice om normal care măcar tangențial ajunge să fie implicat într-o asemenea monstruozitate și-ar fi dat demisia de mult. Ar fi admis că-i inept, că-i tembel, că are o problemă de conștiință. S-ar fi pus la dispoziția autorităților să ajute, să clarifice, să lămurească nodul gros al complicităților.
Dar nu vom vedea, curând, în România vreun om politic să se poarte altfel decât un golem de tinichea, lucios la piele dar gol pe dinăuntru.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Comentariu publicat inițial pe Facebook de Gabriel Diaconu.
