Amintiri din octombrie 2020. Dimineața, pe la ora zece, în curtea spitalului „dr. V. Babeș”, lângă Pavilionul nr. 1, în stânga este morga. Când am ajuns în dreptul intrării pavilionului am văzut o coadă de tărgi, așteptând cuminți în fața morgii. Sacii negri suspendați pe picioarele alea zvelte cu role, în care erau îmbrăcate cadavrele contrastau cu timbrele de identificare albe, cusute deasupra.
Noaptea, ora 3, octombrie 2020. Medicul de gardă mă trimite să fac urgent un CT la unitatea full-time a spitalului. Acolo era coadă, deși era ora aia tâmpită. Multe cazuri de nedescris aveau, evident, prioritate. Îmi feream privirea, încercând să-mi arunc ochii în altă parte.
La un moment dat n-am mai putut. Un bătrân exoftalmic, cu fața pământie ținea o butelie de oxigen în dreptul sternului, sprijinită pe brațele scaunului rulant. Privea, cu ochii ieșiți din orbite, într-un punct indefinit în față. Nu părea deloc conștient. La intrarea în sala CT-ului, doi brancardieri l-au ridicat imobil, așa cum era, cu membrele înghețate în forma scaunului pe care-l tocmai părăsise.
Tabloul trei. Salon, ora 10-11 dimineața. Vine o doctoriță foarte tânără, stagiară, încercând să învețe din cascada aia de drame. Echipată „cosmonaut”, cum li se spunea, semi-comic, semi-ironic, costumaților purtate – un combinezon integral, cu cizme din același material atașate, lipite de gambă cu leucoplast, cu 2 măști obișnuite plus un fp3 pe față, vizieră și evident glugă.
O întreb cum suportă costumul, văzând pe spatele ei șiroaiele de transpirație. Îmi spune că alea ajung în pantofi și ustură. Iar costumul nu se poate da jos, încălțările nici atât, pentru că asta presupune un întreg protocol cu pași preciși urmat de altul pentru echipare, iar toate astea durează. Și nu au timp. Ăsta e și motivul pentru care unii sunt nevoiți să poarte pamperși. Dusul la toaletă era un lux. Apucă să-mi mai spună că cea mai mare problemă erau de fapt elasticele de la măști, care fac răni sângerânde după ureche iar durerile sunt continue și insuportabile.
Tablou patru. Ziua, în curtea interioară a spitalului, în fața Salonului nr. 1. Ploua destul de agresiv. Acolo e plasat un container în care funcționează un CT mobil, menit să suplimenteze cererea continuă de imagistică a bolnavilor cu Covid. Coadă și acolo.
Văd la capătul rândului, tocmai sosind, un cadru medical însoțind în cărucior o pacientă tânără, cu fața de culoarea pergamentului și privirea pierdută de spaimă. Angajata spitalului îi ținea umbrela deasupra scaunului, ea rămânând în ploaie. Pentru că nu există suficiente mâini pentru două umbrele și un cărucior. Cât am așteptat eu acolo, minim 40 de minute, lucrurile nu s-au schimbat.
Atât.
