Intervențiile insistente și agresive ale cultelor religioase pe marginea proiectelor de legi ale educației dovedesc că principiul laicității a fost mereu o vorbă goală în România.
Puterea de care dispun azi aceste culte în societate e copleșitoare și ea este deopotrivă o putere economico-financiară și una politică.
În același timp, tocmai faptul că diferitele religii dominante se înghesuie pe scena publică în complicități adeseori imorale cu oamenii politici sau cu tot felul de personaje îndoielnice face ca din partea unui segment tot mai important al populației să existe o formă de rezistență critică atunci când ideile religioase se decuplează de considerații morale.
Predarea religiei în școli rămâne, după atâția ani, una dintre cele mai mari provocări și unul din cele mai mari eșecuri ale educației românești.
În loc să fie o disciplină care să îmbogățească orizonul de cunoaștere al copiilor, prin pătrunderea în istoriile milenare ale religiilor lumii, ea a devenit un exercițiu dogmatic, predat prost, de oameni nepricepuți, unor copii pentru care spiritualitatea nu are în acest moment o astfel de miză dogmatică.
Personal, consider că e necesară o cunoaștere a istoriei religiilor care să ne permită o mai bună înțelegere a istoriei noastre omenești comune, pornind de la marile religii orientale până la formele contemporane de spiritualitate, cu un accent important de pus pe cele trei religii monoteiste ale Cărții.
Nu ne-am putea înțelege trecutul dacă nu am avea și o bună cunoaștere a dimensiunii religioase a diferitelor perioade istorice.
De asemenea, o bună parte din istoria cunoașterii noastre moderne și a filosofiei este legată de temeiurile sale iudeo-creștine.
Metafizica modernă însăși este o sinteză excepțională între spiritul grec și creștinism.
Dar exact în același timp trebuie să spunem că lumea modernă occidentală a trecut printr-un proces uriaș de desacralizare, care înseamnă că în multe dintre activitățile omului modern distincția sacru-profan nu mai este una din cele care îi determină deciziile majore în viață.
Desacralizarea a fost însoțită de secularizare, adică de un efort pe alocuri violent de separare a puterii pământești de cea divină, a statului de Biserică, astfel încât fiecare să interfereze cât mai puțin în activitățile celeilalte.
Și, în sfârșit, este vorba de laicitate, care nu înseamnă nicidecum prigoana Bisericii sau a credincioșilor, dimpotrivă. Într-un stat laic, se recunoaște existența unei diversități de credințe posibile și dreptul fiecăruia de a-și exprima credința într-un mod liber și neîngrădit de celelalte credințe.
E vital ca într-o societate modernă și laică să se poată deosebi între societate civilă și una religioasă și să se interzică posibilitatea ca o confesiune să devină dominantă, interferând în decizii care privesc întreaga societate.
Iar această interdicție nu este o limitare de drepturi, ci este o garanție că nicio confesiune nu va suferi din cauza unei alte confesiuni, după cum nici un non-religios nu va fi asuprit de un religios (și invers!).
Laicitatea este o condiție a libertății și a unei educații în care celălalt nu este considerat un dușman doar pentru că se roagă altfel decât noi.
Dar într-o societate modernă oamenii sunt diverși nu numai din punctul de vedere al credinței lor, ci și din perspectiva etniilor lor, limbii lor, culorii pielii lor, identităților de tot felul pe care și le asumă și și le construiesc.
Într-o asemenea societate, fiecare are libertatea (care nu trebuie să dăuneze libertății altuia) de a-și sculpta propria identitate după convingeri și valori pe care le consideră decisive pentru sine.
Omul modern, omul născut într-o societate creștină desacralizată și secularizată, nu își mai primește identitatea o dată pentru totdeauna la naștere sau printr-un alt proces care îi scapă sau care îl condamnă pe veci să fie ceva și nu altceva.
El se naște catolic și poate deveni ortodox, se naște român și poate deveni spaniol, se naște alb și se poate căsători cu o femeie de culoare și, deloc lipsit de importanță, își poate decide singur orientarea sexuală care îl reprezintă, fără ca vreuna din aceste transformări să fie considerată un „păcat”, o „vină”, un blestem sau o sursă de stigmatizare socială.
Toate acestea compun peisajul unei libertăți la care omul deveni modern nu mai vrea să renunțe și nu mai poate să o facă decât prăbușindu-se în violența tiranică. Orice limitare a libertății e resimțită ca oprimare și îl fac să se revolte în mod legitim împotriva celor care îl oprimă.
Ceea ce nu înțeleg BOR și celelalte culte este că nu poți să redefinești libertatea și diversitatea într-o societate secularizată și laică decât punându-i în pericol însăși esența democratică.
Nu poți redesena harta libertății și să lași în afara ei decizii care privesc viața și identitatea fiecăruia. Nu poți să beneficiezi de virtuțile diversității (bunăoară diversitatea cultelor creștine), dar să cauți să o suprimi acolo unde ea îți contrazice dogma.
Creștinismul a devenit, timp de secole, o religie a pluralismului și a libertății așa cum nu multe alte religii au devenit de-a lungul istoriei lor. El a cedat puterii terestre, mai mult sau mai puțin voit, o parte din prerogativele guvernării și educării societății.
A căuta azi să recuperezi atribuții pe care le-ai pierdut cu secole în urmă înseamnă a produce în societate un efect invers celui dorit, de respingere și de îndepărtare de religie sau de împingere a oamenilor spre un trecut din care s-au smuls cu multe sacrificii și suferințe.
Și mai înseamnă a cultiva în mintea oamenilor imaginea fundamentalismelor născute din acele religii care tocmai că nu au cunoscut Reforma, Umanismul, Renașterea, Iluminismul și care visează încă la teocrații, regimuri unde oamenii pot fi omorâți cu pietre pentru că „păcătuiesc”.
În ciuda faptului că BOR și celelalte culte continuă să aibă un rol important în decizia politică din România, impactul lor asupra comportamentelor și convingerilor oamenilor nu încetează să scadă.
Și asta se întâmplă exact din cauza replierilor fundamentalist-agresive ale cultelor religioase într-un moment în care ele ar trebui să fie partenerii sociali de construire a unei societăți tolerante, deschise spre viitor și eliberată de fricile întunecate ale cetăților asediate.
Generațiile ce vin după noi nu sunt formate din tineri habotnici și închistați în frică și ignoranță, ci sunt tineri curioși, care călătoresc, descoperă, compară, trăiesc experiențe diferite, iar când au nevoie de spiritualitate o găsesc liber sau o inventează după rețete care nu au nimic în comun cu fanatismul sau cu obscurantismul religios.
Dacă nu va învăța să vorbească acestor generații, creștinismul se va condamna singur la inadecvare sau la diluarea în tot felul de spiritualisme de ocazie.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Pentru o societate laică […]