La 45 de kilometri de România, rușii militarizează Insula Șerpilor, în speranța că vor putea să-și extindă controlul asupra regiunii dintre Odessa și Gurile Dunării.
Miza pentru păstrarea insulei e mare nu doar pentru uzul imediat al războiului sau datorită plasării ei strategice pe ruta comercială care duce spre Strâmtori și deci dincolo de Marea Neagră, ci mai cu seamă fiindcă în jurul Insulei Șerpilor se găsesc mari rezerve de gaz și petrol. Aceste perimetre au fost împărțite între România și Ucraina prin arbitrajul Curții Internaționale de la Haga, dar dacă Rusia nu-i recunoaște jurisdicția, totul se poate schimba.
România ar avea cel mai mult de pierdut. Doar gazul din acest perimetru valorează aproximativ 150 de miliarde de euro, în vreme ce restul rezervelor țării ar mai ajunge doar nouă ani. Există însă și alte riscuri, în cazul în care conflictul trece dincolo de Transnistria, în Republica Moldova.
Rusia vrea să schimbe actuala ordine internațională, care nu o mai mulțumește și pe care o consideră depășită și deci nu mai ține cont de regulile jocului internațional. În NATO, Turcia împărtășește vederi similare: a ocupat Ciprul de Nord în 1974, regiune care s-a declarat republică independentă în 1983. În 2020, a început să foreze într-o zonă delimitată de Cipru și în apropiere de alte insule grecești, mai ales lângă Kastellorizo, aflată la doar doi kilometri de coasta turcească.
NATO a permis această dezbinare între Grecia și Turcia, a lăsat statele europene să creadă că se află în ceea ce Kant numea o pace perpetuă și a ignorat actele brutale de expansiune ale Rusiei din ultimii 30 de ani. Ruperea Abhaziei și Osetiei de Nord din teritoriul Georgiei au rămas nepedepsite.
La fel și menținerea trupelor rusești de ocupație în Transnistria sau anexarea Crimeei. Rusia și-a făcut de cap, continuând să stea la masa statelor onorabile, iar șefii statelor aliate nu s-au simțit deranjați de alăturare și n-au văzut amenințarea care se apropia.
Nostalgiile imperiale îi îmbolnăvesc pe mulți lideri. Așa cum Vladimir Putin deplânge pierderea Uniunii Sovietice, lui Recep Tayyip Erdogan îi e dor de Imperiul Otoman iar Viktor Orban reconstruiește economic partea ungară a administrației habsburgice. Pasiunea pentru trecut riscă să arunce în aer viitorul.
Vladimir Putin demonstrează de aproape trei luni cât de tragică este tentația privitului înapoi. Erdogan fusese și el pe cale să declanșeze un război în apele Mediteranei și continuă să atace spațiile siriene și cele irakiene sub pretexte tot mai puțin plauzibile, dar cu gândul extinderii puterii și influenței Ankarei spre fostele granițe otomane.
