Instaurarea actualului guvern iese în evidență nu numai prin caracterul artificial al Coaliției, ci și prin impunerea unui fost general ca prim–ministru, ceea ce este rarisim în Europa, iar la noi nu s–a mai întâmplat din 1944.
În istoria noastră am mai avut cazuri de militari implicați în politică, dar de obicei destul de marginal. În afară de Ion Antonescu, au mai fost opt generali prim–miniștri (Ioan Emanoil Florescu, Gheorghe Manu, Alexandru Averescu, Constantin Coandă, Artur Văitoianu, Gheorghe Argeșanu, Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu). Marea lor majoritate au avut mandate scurte, în condiții de criză. Alexandru Averescu a stat cel mai mult în fotoliul de premier, circa trei ani în cele trei mandate cumulate. Bilanțul activității sale ca prim–ministru este încă controversat. A creat și o formațiune politică efemeră, Partidul Poporului. Carol al II–lea s-a folosit și el de armată și de tribunalele militare pentru a înăbuși orice opoziție la regimul său autoritar.
Tot în perioada interbelică, Miklos Horthy și Joszef Pilsudsky au condus regimuri oarecum autotitare în Ungaria, respectiv Polonia. În Franța, exemplul mareșalului Philippe Petain nu este chiar potrivit pentru militari în politică. Din fericire, generalul Charles de Gaulle a fost altfel.
În perioada comunistă, armata (mai precis Ministerul Forțelor Armate, ulterior Ministerul Apărării Naționale) a fost folosită uneori la impulsionarea colectivizării și la marile șantiere naționale, unde de multe ori era vorba despre o muncă de sclav. Nici până acum nu se știe câți oameni au murit în aceste șantiere. Instanțele militare au avut un rol mult mai represiv decât în timpul lui Carol al II–lea, deși erau organizate altfel. Nu trebuie uitat faptul că totul era organizat conform modelului sovietic. Un fost general a fost unul dintre cei mai odioși slujitori ai lui Ceaușescu, celebrul Ion Dincă (poreclit Ion Te Leagă).
În 1989, MAN era mult mai infiltrat de spionajul sovietic decât MAI sau DSS. Nu degeaba Nicolae Ceaușescu a scos în rezervă toți ofițerii cu studii în URSS sau cu neveste rusoaice.
În Polonia avem exemplul generalului Vojciech Jaruszelski, al cărui rol adevărat este încă ambiguu și învăluit în umbră. Trebuie remarcat faptul că a dus o viață liniștită după 1989, iar la funeraliile lui au participat toți președinții polonezi de după el.
În zilele noastre, majoritatea dictaturilor militare sau a regimurilor autoritar–militare le găsim în Lumea a Treia. În America Latină sunt numite dictaturi de dezvoltare, ceea ce este adevărat în anumite privințe. Exemple similare sunt Coreea de Sud și Thailanda. Intervenția militarilor în politică în aceste țări este determinată mai ales de eșecurile clasei politice clasice. Militarii sunt considerați a fi mai puțin corupți și mai bine pregătiți profesional.
În Turcia, armata a avut un rol politic important încă de la fondarea republicii. Este considerată garantul laicității și modernizării statului, iar ofițerii au o mentalitate pro-occidentală. Dar, din 2016, președintele Erdogan a diminuat practic rolul armatei, imprimând un stil asiatic de conducere.
Egiptul modern este și el creația militarilor politici, Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat și Hosni Mubarak erau ofițeri. Sadat a demilitarizat statul, dar Mubarak l–a remilitarizat.
Regimurile militare pot fi de dreapta sau de stânga. Cele de dreapta sunt în general represive, sprijinind interesele bisericii, ale clasei de mijloc și ale elitei economico–politice (Chile, Spania). Cele de stânga susțin păturile defavorizate, prin măsuri economice și sociale, reformiste și populiste (Argentina, unele state arabe). Dar avem și exemple negative unde regimurile militare devalizează bugetul public și întrețin corupția (Ghana, Nigeria, Zair, Myamnar).
O situație interesantă o întâlnim și în Israel. Datorită situației speciale a statului, forțele armate (Tzahal) se bucură de un mare prestigiu și influență în societate. Există printre militari un spirit mult mai egalitar decât în alte sectoare ale societății. Datorită acestui fapt, mulți foști militari se implică în politică, după trecerea în rezervă. Astfel, dintre cei 22 sefi de Stat Major ai IDF (forțele armate – Tzahal), 10 au fost miniștri, iar doi prim–miniștri (Itzak Rabin și Ehud Barak). Ariel Sharon a fost numai general, nu și șef de stat major. Majoritatea foștilor militari fac parte din partidele de stânga sau centru stânga. Ariel Sharon și Benyamin Netanyahu sunt excepții.
Căderea de la putere a lui Netanyahu, care începuse să alunece spre autoritarism și corupție, s–a datorat în mare măsură opoziției foștilor militari. Trei foști șefi ai Marelui Stat Major, Benny Gantz, Gabi Askenazi și Moshe Ayalon au creat în 2018 un partid de centru–stânga, Albastru și Alb (Kahol Lavan). Benny Gantz a fost și prim–ministru, alternativ cu Netanyahu. Numai că la ei ideea alternanței a fost prezentată publicului de la început, după alegeri, nu ca la noi, subteran și după un an de la alegeri.
În SUA au existat în trecut foști militari care s–au implicat în politică, unii din ei devenind președinți. Dar există în prezent unele restrângeri. Astfel, un fost militar de carieră poate deveni ministru al Apărării numai după 7 ani de la trecerea în rezervă. Din acest motiv a fost necesară votarea unei derogări de către Senat, atât în cazul actualului ministru, Lloyd Austin, cât și în cazul unui fost ministru din mandatul lui Donald Trump, James Mattis.
Sfârșitul mandatului lui Donald Trump a marcat unele evoluții periculoase în raporturile dintre politicieni și militari. Tendințele dictatoriale ale lui Trump i–au atras criticile, uneori deschise, din partea actualilor sau foștilor militari. Puțin, înainte și chiar în perioada alegerilor prezidențiale din 2020, a încercat implicarea forțelor armate în reprimarea manifestațiilor de stradă și în schimbarea rezultatului alegerilor. Înalții comandanți militari s–au opus deschis derapajelor prezidențiale. Pe de altă parte, deși Donald Trump a avut destui foști militari în administrația sa, mandatul acestora a fost destul de scurt.
Intervenția militarilor în politică este justificată de faptul că guvernele civile sunt caracterizate uneori prin corupție, nepotism, incompetență și rivalități interne.. Chiar și când un regim militar sau un regim autoritar vine la putere, aplicarea politicilor lui depinde de birocrație. Forța, singură, nu poate susține astfel de regimuri.
Creșterea gradului de complexitate al sistemelor, economice, politice și sociale tind să determine reducerea rolului militarilor în politică. Putem spune că implicarea militarilor în politică are avantaje și dezavantaje. De fapt, reprezintă o recunoaștere a slăbiciunii clasei politice, care nu fost capabilă să își formeze cadrele competente și oneste, precum și lideri cu viziune. Ca principal avantaj avem educația și experiența profesională într-un cadru organizat și disciplinat, respectarea ierarhiilor și a regulilor, planificarea minuțioasă și execuția în totalitate a sarcinilor, integritatea morală și corectitudinea. Ca principal dezavantaj ar fi necunoașterea regulilor vieții politice, negocierii, echilibrului și compromisului politic, o oarecare rigiditate în comportament și lipsa de subtilitate în anumite domenii..
Implicarea serviciilor de informații ar aduce grave prejudicii climatului democratic. La fel ca în trecut, justiția militară ar putea fi atrasă în jocuri murdare. Avem exemple și după 1990. Pe de altă parte, lupta anticorupție a fost influențată mult de participarea serviciilor secrete. Pandemia a însemnat și coordonarea luptei împotriva COVID de către forțele armate. Asta înseamnă că instituțiile fundamentale ale statului nu funcționează, ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri.
Dar cel mai mare pericol este ca un fost militar să ia decizii care să nu convină intențiilor membrilor unui partid politic sau ale unei coaliții politice. În această situație, ar putea fi sacrificat foarte ușor, mai ales dacă nu are experiență politică. Chiar dacă respectivul este onest, nu își dă seama că este pus în vitrină, pentru ca cei din spatele scenei să profite de prestigiul lui și al instituției militare. Dacă un astfel de personaj este târât în noroi, există pericolul unor tensiuni între clasa politică și forțele armate.
În prezent, România este într–un context dificil, din multe puncte de vedere. Principala întrebare este cine este mai pregătit să îi facă față, clasa politică sau militarii?
„Democrație: proștii au dreptul să voteze. Dictatură: proștii au dreptul să guverneze.” – Bertrand Russell
„Dacă începi să crezi că ești singurul responsabil pentru un partid politic, ești la jumătatea drumului către o dictatură.” – Clement Attlee
„Autoritatea unui om politic nu se judecă decât după două lucruri şi nu se câştigă decât printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii corect, în viaţa ta publică să fii dezinteresat” – Petre P. Carp
„Intoleranţa ambiguităţii este semnul unei personalităţi autoritare.” – Theodor W. Adorno
