Bucureștiul are nevoie de o strategie inversă celei folosite de Budapesta din 2011, de când a adoptat „Cadrul strategic al politicii naționale”, dacă vrea să inverseze trendul pe care se află comunitatea maghiară.
România și Ungaria au evitat să marcheze zgomotos 20 de ani de la semnarea Parteneriatului Strategic dintre cele două state (29 noiembrie 2002).
Ministrul român de Externe Bogdan Aurescu a făcut o vizită scurtă și discretă la Budapesta cu două săptămâni înaintea momentului aniversar și împreună cu omologul său Péter Szijjártó și-au reînnoit angajamentele comune.
Acum 20 de ani, când a fost semnat acest Parteneriat, Ungaria era deja membră NATO de câțiva ani, în vreme ce România urma să fie primită în mod oficial abia în 2004. Budapesta a avut o agendă pro-occidentală pe care a urmărit-o cu ambiție și seriozitate cu mult înaintea României. Discrepanțele față de România în dezvoltarea economică și democratică păreau să crească, pe fondul incoerențelor economice și politicilor confuze de la București.
Ungaria și-a clădit prosperitatea încurajând investițiile străine imediat după căderea comunismului și pe seama fondurilor europene pe care a știut cum să le atragă mult înainte să adere la UE.
Apoi, deși nu a fost niciodată mulțumită de felul în care erau tratați maghiarii din Transilvania, Ungaria a avut permanent ca obiectiv susținerea României în cursa euro-atlantică și continuă să fie un avocat serios al românilor la masa Schengen.
Ungaria a înțeles foarte repede că de siguranța și bunăstarea României depinde în mare măsură comunitatea maghiară și a fost mereu de partea Bucureștiului în marile negocieri. În schimb, România nu a știut cum să-i țină de partea sa pe maghiarii ardeleni.
A adoptat sub mari presiuni internaționale legislația standard privind drepturile minorităților etnice, dar niciodată autoritățile de la București n-au făcut vreun pas în întâmpinarea dorințelor ungurilor transilvăneni.
Apoi, UDMR a devenit un fel de partid balama pentru guvernele de după 1996, încercând să mai câștige câte ceva pentru comunitatea maghiară în schimbul susținerii cabinetelor care se perindau pe la Palatul Victoria.
Maghiarii au dus adesea lupte inegale pentru simbolicele plăcuțe în care numele străzilor și denumirile orașelor să fie scrise și în ungurește, acolo unde cel puțin 20% din locuitori erau maghiari.
Ani de zile s-au chinuit aceste comunități să pună în aplicare legile existente, să li se permită, de pildă, procese în limba lor, procese pe care le pierd în mod tradițional atunci când la mijloc e ceva legat de stat, cum ar fi retrocedările pe care nu le mai câștigă deloc de zece ani.
Inamicul mitic și țapul ispășitor funcționează de o sută de ani în defavoarea ungurilor, fiindcă „vor să ne fure Ardealul”.
În ultimii ani, însă, acest mit e alimentat din greu de Budapesta prin discursuri sau gesturi inutile, ca cel de acum două săptămâni, când premierul Viktor Orban a purtat la un meci de fotbal un fular cu harta Ungariei Mari, cea pe care o administra Budapesta înainte de 1918 și în care era cuprinsă nu doar Transilvania, ci și părți din Slovacia și Ucraina. În plin război, în care Rusia anexează hălci ucrainene, șeful executivului ungar continuă să se joace cu hărțile.
Poate că o face fiindcă e cumva pe marginea prăpastiei, fără să poată scoate țara din criza în care se afundă cu fiecare zi și fără să vrea să facă reformele privind creșterea independenței justiției cerute de UE pentru a avea acces la planul de relansare post-Covid în valoare de aproape șase miliarde de euro. Dacă nu se conformează, Viktor Orban va fi tot mai înghesuit și izolat.
Singura potecă de care se mai poate agăța, în absența banilor, va fi naționalismul ca formă de combustie pentru nemulțumirile din țară. România a practicat și ea în sens invers astfel de exerciții, mai ales înainte de 2004.
Apoi, după 2010, odată cu revenirea lui Viktor Orban în fotoliul de premier, Ungaria a urmat exemplul României, care oferea pașapoarte pe bandă rulantă cetățenilor moldoveni. Acesta a fost primul pas făcut de Orban și partidul său pentru cucerirea loialității ungurilor ardeleni.
Azi, peste 60% din maghiarii din România sunt și cetățeni ai Ungariei. Au urmat rapid investiții în mass-media din Transilvania și în mici afaceri și organizații non-guvernamentale conduse de maghiari.
În paralel, în vreme ce guvernele din București se îndreptau dezorganizat spre Chișinău, Ungaria venea cu un plan bine pus la punct în Ardeal sub flamura dezvoltării Bazinului Carpatic. UDMR a fost tras pe orbita FIDESZ, formațiune condusă de Viktor Orban, și a slăbit lupta din parlamentul de la București.
Citește și: Planul inițial al lui Putin: cucerirea Ucrainei în 10 zile și uciderea lui Zelenski
Ungaria își dezvolta o rețea mediatică, politică și economică la vedere, fără niciun fel de ascunzișuri, în așa fel încât Viktor Orban să aibă de partea lui voturile comunității maghiare din Transilvania. Comunitatea a devenit repede dependentă de știrile, filmele, divertismentul transmise de televiziunile din Ungaria, fără ca România să reacționeze în vreun fel.
Partidele autohtone chiar s-au lăudat de-a lungul anilor că au blocat Legea privind statutul maghiarilor, care le-ar fi oferit acestora autonomia culturală. Între timp, nu mai au nevoie, fiindcă au primit totul din Budapesta.
România a pierdut ocazia să-și fidelizeze cetățenii de limbă maghiară. De altfel, într-un sondaj de anul trecut, doar 10% dintre maghiarii ardeleni au numit România patria lor, în vreme ce aproape 50% consideră că patria lor e Transilvania (Transylvania Inquiry şi Institutul Bálványos, noiembrie 2021).
Pentru a-i scoate pe ungurii transilvăneni de sub umbrela Ungariei, România ar avea nevoie de o strategie de recuperare a acestora.
O astfel de strategie nu poate avea loc, dacă nu i se retrocedează comunității clădirile tradiționale printr-o dreaptă justiție, dacă nu li se asigură maghiarilor drepturi lingvistice, chiar și în localitățile în care au scăzut sub 20%, dacă nu se revine la inscripționarea bilingvă suspendată de Înalta Curte, dacă nu li se asigură copiilor educație de bună calitate din partea statului român, nu cu meditații plătite de Budapesta, dacă Bucureștiul nu încearcă să înlocuiască televiziunile dirijate de guvernul ungar cu un canal independent, făcut profesionist, dacă maghiarii nu mai sunt văzuți ca niște dușmani, dacă istoria nu mai e predată atât de subiectiv, dacă România înțelege că e în beneficiul ei să încerce să cucerească inimile maghiarilor.
Continuarea, în Deutsche Welle!
Urmăriți PressHUB și pe Google News
Asta e vreo traducere după Radio Kossuth ?