„La noi e plin de poduri, peste tot avem câte un pod, fără ele nu ne-am descurca. Ce se întâmplă? Aici sunt dealuri înalte și curg apele în pâraie care se adună în vale. Peste fiecare pârâiaș, că te duci încolo sau dincolo, trebuie pod. Peste Gilort avem unul singur, la Andreești.
Mai demult, podurile astea erau făcute de lemn. Nu treceau mașini ca acum, dacă trecea una pe săptămână. Când s-au înmulțit mașinile, podurile astea n-au mai rezistat, mai ales că veneau alea de mare tonaj, pentru petrol. Atunci le-au făcut din beton.”
În urma unui proiect de reabilitare a unui astfel de pod, Ion Ianăși, primarul comunei Vladimir, a fost condamnat la doi ani și nouă luni de închisoare cu suspendare pentru abuz în serviciu.
A fost obligat să părăsească funcția de primar și i s-a interzis timp de patru ani să mai ocupe o funcție publică.
Conform comunicatelor Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, „în calitate de primar, cu ştiinţă, a dispus efectuarea plăţii unei facturi din data de 26 noiembrie 2018 în sumă de 268.758 de lei, reprezentând contravaloare servicii execuţie la obiectivul construire pod biserica Andreeşti, comuna Vladimir, deşi aceste servicii şi lucrări nu au fost executate în totalitate, cauzându-se un prejudiciu bugetului Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor europene”.
A fost acuzat și de plata către dirigintele de șantier a unor servicii neefectuate în realitate.
„A luat panoul și l-a pus la un pod gata reparat mai demult, nu în mandatul lui, și a făcut fotografia pe care a trimis-o la minister, ca să primească banii cu care a plătit lucrările neefectuate, pe scurt, cam așa s-a întâmplat.
Din câte știu, mai este acuzat și într-un alt dosar penal, legat de toaleta de la școală”, spune Marian Vijulan, cel care l-a înlocuit la conducerea Primăriei din Vladimir.
Comunicatele de presă confimă că Ion Ianăși a fost trimis în judecată pentru că ar fi cheltuit nejustificat 100.000 de euro pentru un WC de la o școală primară la care învață 30 de elevi.
Reconstituirea
Ajungem în sat într-o zi ploioasă, când cerul galben, mohorât, acoperă spinările dealurilor. Nici Valea Gilortului și nici podul peste râu nu arată ca în fotografia veche lipită pe un carton scorojit, găsită în arhiva familiei.
Privesc tabloul din mâna mea și încerc să-mi închipui ziua însorită în care a fost făcută fotografia. Era 16 august 1931.
Tot satul s-a îmbrăcat de sărbătoare și stă frumos orânduit, să încapă în obiectiv, la capătul de la intrarea în sat a podului. Unii s-au înclinat să fie siguri că încap în poză. Tăranii sunt în constume populare, unii și-au pus pălăriile, femeile poartă marame albe, ii și catrințe, unele au mărgele, pantofii grosolani din picioarele lor par bărbătești.
Altele sunt desculțe. Se uită încruntați la obiectiv, parcă le-ar intra soarele în ochi. S-au așezat sub poarta de intrare în sat, ridicată la capul podului de lemn, primul lor pod peste Gilort. Pe ea au trecut numele podului, anul și titularul lucrării, Ministerul Lucrărilor Publice.
Au venit și reprezentanții statului, sunt în centrul fotografiei, cei îmbrăcați în costume, cu pălăriile în mână.
Într-o parte, modest privind în jos, stă străbunicul meu, Nicolae Clenciu, antreprenorul podului. Pantalonii de stofă nu par ai lui, iar haina îi atârnă străină. Pare stingher în adunarea aceasta, alături de domnii de la oraș.
Oare or fi mulțumiți, ziua asta se va termina cu bine? Toată săptămâna au făcut pregătiri. Fetele au legat buchețele de flori cu șnur și le-au prins în ghirlandă de stâlpii podului, iar femeile au gătit mâncare pentru masa de inaugurare. Pentru ei nu e bucurie mai mare.
De acum nu vor mai trece prin apă nici ei, nici vitele, nici carele. Nu se vor mai uda până aproape de șale, fetele nu se vor mai descălța și cu poalele ridicate, să înainteze prin ape.
De câte ori nu le luase apa cirezile, porcii, oile.
În centrul fotografiei stau domnii de la Minister, iar lângă străbunicul meu este Inginerul județului, Pantelimon Nicolăescu, tatăl viitorului regizor Sergiu Nicolăescu. Sergiu avea un an când a fost făcută fotografia.
Tatăl lui era inginer de drumuri și poduri, în cadrul direcției județene de la Târgu Jiu. În ’35, au plecat la Timișoara și apoi la București, unde iginerul a predat la universitate. Așa a ajuns Sergiu să facă o carieră de cineast în capitală.
Antreprenorul podului, străbunicul meu, avea să moară trei ani mai târziu, în 1934. Se născuse în 1880. A construit mai multe poduri în Gorj, inclusiv peste Jiu. Despre cum a învățat el meserie în vremurile acelea îmi povestește medicul Cornel Munteanu, și el strănepot al lui Nicolae.
„Papa Clenciu, tatăl lui, îl dăduse pe copil să îngrijească porcii boierului Gârbea din Hurezani. Boierul avea o crescătorie de porci. Unii erau atât de grași încât nu se mai puteau ridica de jos și lupii veneau și mușcau din ei prin gard. La un moment dat, lupii au reușit să rupă niște uluci și au omorât câțiva porci.
Copilul, străbunicul nostru, de frica boierului, a fugit. Se făcuse noapte și pe la Valea Poienii, de spaima animalelor, s-a urcat într-un copac. Ningea.
Când a văzut că se apropie o trăsură, a coborât din copac și a ieșit în calea ei. Trăsura a oprit și oamenii aceia l-au întrebat ce e cu el, apoi l-au luat, l-au lăsat să urce pe osia trăsurii. Au ajuns la Cărbunești și au tras la cârciuma lui Drăgănescu, unde au înnoptat.
Apoi au plecat spre podul unde lucrau. Erau meșteri de poduri. La început, pe Nicolae i-au dat să îngrijască de-o vacă, apoi l-au pus să ponteze prezența muncitorilor.
Cum stătea pe lângă ei, a început să fure meserie. Muncitorii l-au îndrăgit că nu-i pâra, nu era rău cu ei. Iar meșterii antreprenori l-au văzut isteț și au început să-i lase lui planurile, să urmărescă lucrările, ca ei să nu mai vină prea des pe șantier.
Nicolae învăța, prindea meserie. A ajuns la rândul lui antreprenor.
Așa a învățat să sădească un brad, să facă o casă, să pună trandafiri și bănci, să facă dintr-o grădină, parc în sat. A evoluat.”
Cornel Munteanu a trecut ani la rând cu mașina, făcând naveta spre spitalul unde lucra, chiar pe unul dintre podurile construite de Nicolae Clenciu, podul de la Bărbătești.
„Într-o seară, plouase și venise Gilortul mare. Când am ajuns la pod, apa era aproape de scândurile lui. Puseseră un paznic, să nu lase oamenii să treacă. Am întrebat dacă pot să trec și paznicul a zis: Domnu’ doctor, mai înainte a trecut un autobuz și a rezistat, cum v-o fi norocul. Am trecut, dar apa era la o palmă de pod. Dimineața am aflat că podul nu mai era, îl luase apa.
Poate că am fost ultimul care am trecut pe podul făcut de străbunicul meu.
Constanța Popescu are 88 de ani și-și amintește podul de lemn care lega Andreești de Bibești, construit de Nicolae Clenciu. Privește fotografia de la inaugurarea din 1931 și o trec lacrimile.
Ea nu era pe atunci, dar adunarea aceea cu oamenii de demult o înduioșează. Și podul. Nu a mai apucat poarta aceea de intrare în sat, dar a trecut mulți ani pe el.
„A rezistat până prin ’72- ’73. Atunci l-au refăcut cum e acum, din beton. În ’72, când a luat băiatul nostru la facultate la Craiova, ne-am dus cu cineva cu mașina, o mașină mare, un camion, că nu erau mașini mici pe atunci la noi, la gară la Bibești, să-l luăm.
Țin minte ca acum cât de curajos a fost șoferul să treacă pe pod, cu camionul. Podul se lăsase rău pe partea dreaptă, acolo unde lovesc apele prima dată. El nu era făcut pentru mașini, mai ales pentru astea grele care apăruseră atunci. Dar a fost bun, a ținut destul!”
Podurile din Vladimir. Aici e greu să minți că suntem unii lângă alții
Îi găsim în curtea bisericii din Vladimir, satul lui Tudor Vladimirescu. Sunt aici să sape o groapă pentru un bătrân din sat care a murit ieri. Mânâncă ceva sub șopronul de la intrare și fac politică. Unii dintre „gropari” sunt de părere că primarul condamnat „nu a făcut nimic rău, n-a luat el banii, a cerut pentru constructor, n-o fi avut ăla bani, dar el a fost doar fraier”.
Altul zâmbește cu subînțeles: „Eh, fraier, crezi că a făcut asta doar așa, ca să riște?! Au avut ei o înțelegere acolo.”
Sunt nemulțumiti de primari în general: „De la Vladimirescu, primarul nostru până-n 2000, n-am mai avut unul ca lumea! Ăla era om, nu glumă! Ce zicea, aia făcea! Nu umbla cu minciuni. Aici e greu să minți că suntem unii lângă alții, ne știm, ne vedem pe uliță, cum să poți păcăli?!”
Trăiesc în satul lui Vladimirescu și au diferite versiuni și legende despre el și familia lui. Cert este că aici, în cimitir, unde sapă în lutul înmuiat de ploaie mai toți morții sunt Vladimirescu.
Acolo e Tudor Vladimirescu, un nepot, dincolo altul, între ei nepoatele… Doar o nepoată mai trăiește, stă lângă Casa Memorială, ea deschidea acolo, era ghid până de curând, când a ieșit la pensie.
Cei cinci bărbați povestesc despre familiile lor. Unul are băiatul la studii la Cluj, la Calculatoare. Ion are și el doi băieți tot acolo, au terminat facultățile și au rămas la Cluj. „E colea, aproape!” – și râd. „Bă, taci”, zice altul, „că decât în străinătate, mai bine acilea, la Cluj! Vin într-o juma de zi! Într-o juma’ de zi, cu mașina, sunt acasă!”
Își amintesc de podurile făcute de Clenciu. Erau peste tot. Se ridicau din lemn de stejar, lemn de esență tare, rezistent. L-au apucat și pe cel de la Andreești, peste Gilort.
„Ăla era deja înclinat când l-am mai prins eu”, povestește Ion.
„Treceau mașinile cu roțile numai pe «urși», așa le zice la grinzile groase care întăresc laturile podului. Au început să se deterioreze când au intrat ăștia cu mașinile grele, Carpați, de la petrol, prin anii ’60-70.
Podurile noastre nu erau făcute să reziste la așa ceva. Dar erau bine încherbate. Pe atunci erau meșteri buni, cu pricepere, inteligenți. Păi, n-ați văzut cum îmbinau lemnul, n-ați văzut casa lui Tudor?! Aia pricepere! Pune-l pe unul să mai facă azi așa ceva, să vezi, știe?!
„În timpul lui Ceaușescu”, își amintește Ion, „era un cantonier, Oznaga, el s-a ocupat de construirea podului de beton de la Andreești.
Și când au desfăcut podul vechi, făcut de Clenciu, ăsta a vândut lemnul prin sat, ca și cum ar fi fost al lui. Milițianul de atunci, unu Sârbu, i-a făcut dosar și cantonierul a făcut pușcărie. N-a fost ușor cu podurile astea!”
În fața lor, biserica din Vladimir, monument istoric, este din nou în „renovare”. Pentru început i-au tencuit fațada cu ciment, deși e monument istoric, construit în 1822 și era tencuit cu var.
„Or să facă pictura autentică, așa cum a fost ea!”, ne asigură unul dintre gropari. Lipiturile de ciment arată ca niște răni rău vindecate, iar pereții interiori ai bisericii sunt transpirați, curg apele pe ei.
Pe alocuri au prins un mucegai verde, urât mirositor. Pe pereți, pe lângă pictură stă prinsă centrala termică și ici colo, caloriferele.
A fost ridicată pe „spezele” boierilor Ioan și Nicolae Gârbea, pictați pe zidul exterior, sub streașină. Merg călare pe dealuri, fiecare purtând câte un buchet de flori în mână. Pistoalele lor, băgate în teacă, stau prinse la oblânc, de harnașamentul calului. Poartă haine evropienești și pălării cu țilindru.
Tot acolo se înșiră sfinții prooroci, unul după altul, pictați în culori calde, ființe luminoase.
Pe prispa bisericii vechi, de dinaintea acesteia, se spune că a învățat Tudor Vladimirescu, când școală se făcea la biserică. Apoi a mers la Craiova unde a depris legile, limbile greacă și germană.
„A avut minte și curaj, cum nu mai vezi azi”, încep groparii istoria legendară a eroului lor. „Ce cerea el atunci, să nu mai fie jaf, să nu se cumpere slujbele cu bani și să fie birurile mai mici, ar trebui să cerem și azi, că nici azi nu au pierit obiceiurile astea”, este de părere unul dintre ei.
Sus, în poarta Casei Memoriale Tudor Vladimirescu, o găsim pe Angela Vladimirescu. Este „stră-stră-strănepoata” revoluționarului. A fost ghidul muzeului până a ieșit la pensie.
„Tudor nu a avut copii, dar a avut un frate, Pavel, zis și Papa. Copiii lui Papa au scăpat de urgia răzbunării, ascunși pe deal la bordeie”, ne povestește Angela. Are 80 de ani și este ultima din neamul lor care mai poartă numele Vladimirescu.
Dincolo de porți se întinde curtea largă a Casei Muzeu. Mică, tăcută, ca o bijuterie prețioasă. Scara ei s-a înclinat, iar lemnul umezit de ploi miroase a pământ.
Într-un colț de curte, lângă gard, două busturi straniu așezate pe socluri de gresie marmorată: Gheorghe și Aretia Tătărescu privesc spre uliță, stingheriți și ei de întâmplarea de a fi aici.
Pregătite să fie amplasate în Târgi Jiu, busturile celor doi, un fost prim-ministru și soția sa promotoare a culturii, au ajuns să fie exilate în ograda lui Tudor după ce autoritățile municipale au considerat că sculptorul i-a făcut Aretiei sânii prea mari și prea indecenți ca să fie păstrată la oraș.
În poarta casei, un chioș mic, cu vitrină de sticlă, oferă gratuit cărți pentru oricine vrea să le citească.
Cum se vede viitorul de la Vladimir
Înainte să i se spună Vladimir, satului i se spunea Săliștea Săracă. Numele Vladimir a venit după ce Tudor a primit distincția „Sfântului Vladimir” pentru serviciul credincios ca locotenent în armata țarului.
În 1968, s-a înființat comuna Vladimir prin unirea satelor Vladimir, Andreești, Valea Deșului și Frasin. Marian Vijulan, primarul interimar, spune că acum comuna are cam 2500 de locuitori, majoritatea vârstnici.
„Dacă aproape 2.400 au drept de vot, vă dați seama ce medie de vârstă e!”, explică el. Are 130 de elevi și două școli.
Cea gimnazială din Andreești și cea primară din Vladimir, pentru care a depus un proiect de renovare din fonduri europene, în valoare de un milion de euro.
Alte două proiecte sunt aprobate: unul pentru mobilier și laptopuri pentru școala din Andreești și altul pentru iluminatul stradal cu lămpi inteligente.
Un alt proiect depus recent are ca obiectiv un parc fotovoltaic care să asigure energie verde pentru comună. Speranțele lor se îndreaptă însă spre conducerea județului, care a depus un proiect de finanțare din fonduri europene, 30 de milioane de euro, pentru realizarea unui drum de 40 de km care ar urma treacă prin satul Vladimir și comuna Hurezani și care-ar ușura deplasările în zonă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
