O societate a abundenței precum aceea în care trăim noi azi produce foarte multe deșeuri. Deșeuri materiale, deșeuri mediatice, dar și deșeuri umane. Nu doar în România, dar în mod special în țara noastră, printr-o tradiție foarte întunecată, o parte a concetățenilor noștri continuă să fie considerată ca inferioară, nedemnă de egalitate cu ceilalți, devenind astfel obiect al urii și discriminării generalizate.
Lumea modernă s-a născut din idealul ambițios al egalei demnități a tuturor celor care se nasc oameni. Dar acest ideal nu a putut fi niciodată pus în practică. De cel puțin două veacuri încoace, de când vorbim despre modernitate în sensul trăit azi de noi, societățile nu au încetat să producă nu doar inegalitate în privința demnității, ci și formule sau dispozitive de privare violentă de demnitate.
Astfel încât nu e deloc exagerat să admitem că există vieți demne să fie trăite și vieți nedemne să fie trăite, vieți care valorează mult și vieți care valorează puțin sau chiar deloc.
După ce ororile Holocaustului, Gulagului sau colonialismului au fost descoperite, umanitatea occidentală a părut că vrea să înțeleagă ceva din lecția tragică prin care lipsirea de demnitate a unor ființe umane le duce direct pe culoarul morții. Dar realitatea e mereu mai puternică decât orice ideal sau orice lecție.
Societățile noastre nu încetează să producă umanități diferențiate: vieți depline, vieți respectabile, oameni în sensul complet și nobil al cuvântului, dar și vieți incomplete, știrbite, urâte, care merită disprețuite și excluse.
În istoria ei modernă, România nu a reușit – pentru că în majoritatea timpului nu și-a propus asta – să integreze social o minoritate importantă a ei, romii. Ingineria socială a comunismului a forțat această integrare, dar a ratat-o. Tranziția postcomunistă a luat act de acest eșec și nu a mai încercat integrarea.
Citește și: Crimele din orfelinatele României, incluse într-o inițiativă europeană. Ce urmează
Dimpotrivă, pe fondul unui individualism sălbatic și al dispariției comportamentelor de solidaritate sau de empatie socială, grupuri masive de oameni au fost scoși literalmente în afara societății și obligați să trăiască în ghetouri la marginea orașelor, în preajma gropilor de gunoi, a stațiilor de epurare, a combinatelor chimice dezafectate, acolo unde umanitatea oamenilor nu mai are nicio valoare.
Și pentru că autoritățile statului nu-i consideră cetățeni egali cu orice alți cetățeni și nu dau socoteală ele însele în fața legii, acești oameni au putut fi urcați în camioane într-o dimineață de iarnă și mutați cu forța din oraș la groapa de gunoi a orașului sau au putut fi zidiți în blocuri insalubre, iar zidurile vopsite frumos pe exterior, pentru ca ochiul sensibil al trecătorului să nu fie rănit de imaginea sărăciei și excluziunii.
Există azi în România zeci, poate sute de ghetouri. Unele mai vechi, altele mai noi, ele „adăpostesc” zeci, dacă nu chiar sute de mii de concetățeni ai noștri în condiții de viață similare cu cele ale exclușilor din bidonvilurile africane, asiatice sau sud-americane. Și pe măsură ce pământul de sub ei devine prețios pentru dezvoltatorii imobiliari, ei sunt împinși și mai departe, în zone tot mai izolate și mai ferite de privirea publică și mai greu accesibile.
În aceste ghetouri trăiesc zeci de mii de copii cărora li se confiscă brutal dreptul la educație și deci dreptul la o viață demnă. Trimiși la școli din vecinătatea ghetourilor, sunt segregați astfel încât întâlnirile cu copiii români sau maghiari (și cred că niciodată „român” sau „maghiar” nu a sunat mai rușinos) să fie cât mai rare. Iar atunci când ele nu pot fi evitate, părinții români ai copiilor români îi mută pe copii în alte școli, mai bune.
Pentru că, nu-i așa?, copiii romi sunt slabi la învățătură, sunt violenți și vulgari, miros urât și uneori chiar fură. Și atunci ni se pare de „bun simț” să-i separăm: românii cu românii, romii cu romii, că așa nu se supără nimeni, fiecare e fericit în colțul lui.
Să fie mulțumiți că li se dă un autobuz care să-i ducă și să-i aducă de la școală și să mulțumească plini de recunoștință primăriei, care a montat două cabine de duș afară, la câteva sute de persoane. Adică să facem exact așa cum a făcut regimul de apartheid din Africa de Sud vreme de decenii și apoi să așteptăm rezultatele.
Acești copii, a căror singură „vină” este că s-au născut în ghetou, din părinți romi, nu au nicio șansă de reușită socială, cel puțin așa cum arată politicile publice în ce-i privește în acest moment. Ei sunt cei care, privați de posibilitatea de a se educa și crește într-o societate care să-i accepte, vor alimenta, probabil, peste doar câțiva ani, rețelele de prostituție, de trafic de droguri, de cerșetorie, de criminalitate – accentuând spirala infernală a urii și rușinii naționale.
Existența unui ghetou poate fi un accident, reparabil. Existența a zeci de ghetouri în toată țara nu mai este un accident, este o politică de stat pe termen lung. Un stat care încalcă deliberat și sistematic cele mai elementare drepturi ale omului și care consimte la crearea unor politici de segregare, de scoatere fizică în afara societății a unei părți din populația ei.
Politici care, la rândul lor, produc în rândul cetățenilor ură, frică și rasism. Căci într-o societate în care statului nu-i pasă de o parte din cetățenii săi, aceștia își iau dreptul de a fi ei înșiși indiferenți la regulile statului și societății.
Auzim spunându-se că – deși statul și oamenii lui au fost atât de mărinimoși cu ei – romii nu vor să muncească sau că nu fac decât să fure, să distrugă și să se întoarcă în ghetou. Mai citim în jurul nostru declarații despre sume mari de bani care au fost consacrate de stat, vai, tot degeaba, ghetourilor.
Vedem oameni extraordinari din societatea civilă (respect Valeriu Nicolae, Szakáts Istvan, Alexandra Kiss, Alex Fechete și atâția alții) sacrificându-și pur și simplu propriile vieți pentru a face mai ușoară viața celor din ghetouri. De asemenea, oamenii simpli fac adeseori donații generoase pentru cauza copiilor din ghetouri.
Dar toate acestea, oricât de adevărate ar fi, nu pot să elimine starea de fapt: statul român nu are niciun dram de inteligență practică și morală în a aborda această problemă dramatică și urgentă altfel decât în forma perpetuării segregării și a accentuării rasismului de stat și a celui difuz dintre oameni.
Până într-acolo încât nu mai știm dacă politicile stupide de excluziune sunt cele care dau naștere rasismului sau invers, rasismul nostru adânc înșurubat în mințile noastre este cel care-i face pe guvernanți să disprețuiască o parte din societate și s-o împingă tot mai acut în sărăcie, precaritate și infracționalitate. Nu cred că suntem un popor rasist tot timpul și pretutindeni.
Dar nici nu am avut vreodată onestitatea să ne asumăm public manifestările rasiste și să înfruntăm această maladie istorică în mod curajos și pe termen lung, cu efecte benefice pentru noi toți. „Avantajul” rasismului este că, iată, avem și noi în fața cui să fim superiori. Un avantaj din care, dacă facem o practică permanentă, vom reduce nu numai umanitatea semenilor noștri, ci ne vom dovedi noi înșine tot mai puțin umani.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
