Atenţia opiniei publice a fost atrasă inclusiv de situaţia din Polonia, mai precis derapajele din viaţa politică. Din păcate s-a mers mai mult pe copierea clişeelor europene decât pe explicarea cauzelor acestei situaţii. Nu este foarte uşor să scrii despre Polonia, o ţară foarte diferită de a noastră, şi mai puţin analizată ca temă de interes în mass-media sau în lucrările de specialitate din domeniul istoriei, ştiinţelor politice sau relaţiilor internaţionale. Cărţile lui Henryk Sienkiewicz mi-au creat o altă perspectivă asupra creştinismului şi patriotismului. Mă refer aici la „Quo Vadis“ şi la trilogia istorică („Potopul“, „Prin foc şi sabie“ şi „Pan Wolodyjowski“).
Ceea ce mulţi uită sau vor să uite este că Polonia are tradiţii democratice datând din secolul 16, când în 1569 ( n.a. cu 3 ani înainte de stingerea dinastiei Jagellonilor), prin Uniunea de la Lublin (o federaţie polono-lituaniană), a devenit o republică nobiliară (Rzeczpospolita), condusă de un rege ales. Această stare de lucruri a durat până în 1795, o dată cu dispariţia statului polonez. Puterea era practic împărţită între rege şi Dieta bicamerală (Seimul – Sejm şi Senatul). Regele nu era supus în totalitate controlului parlamentar. Instabilitatea republicii nobiliare era determinată în principal de doi factori. În primul rând, regele era practic la cheremul nobililor, iar în al doilea rând absolutizarea dreptului de veto bloca practic orice decizie. Un singur vot împotrivă în Dietă echivala cu respingerea propunerii. Aceasta a determinat dezbinarea şi falimentul din 1795. Regimul polonez din această perioadă poate fi caracterizat din punct de vedere teoretic mai mult ca o republică monarhică sau nobiliară decât monarhie republicană.
Era total diferită de tot ce exista în perioada respectivă în Europa, apropiindu-se cel mai mult de modelul republicii olandeze. Constituţia poloneză din 3 mai 1791 este prima constituţie modernă din Europa şi a doua din lume după constituţia Statelor Unite. Constituţia din 3 mai 1791 a fost adoptată sub denumirea de „Act guvernamental“ (Ustawa rządowa) şi a rămas în vigoare timp de un an, până la războiul ruso-polon din 1792. După 1795, când Polonia a fost împărţită între Prusia, Austria şi Rusia, cea mai apăsătoare dominaţie a fost în zona controlată de ruşi. Rusificarea a fost foarte dură şi violentă. Stăpânirea rusă a lăsat în urmă mai mult cetăţi şi închisori. Răscoalele cele mai multe şi mai sângeroase au fost tot în zonele ocupate de ruşi. Acest lucru nu trebuie să ne mire foarte mult. Ruşii au o mentalitate şi un set de valori mai mult asiatice, construit pe expansiune externă, mituri sociale, obscurantism religios şi xenofobie, nu pe obiective, realităţi, principii şi toleranţă. Joszef Pilsudski caracteriza Rusia ca fiind „un monstru asiatic ascuns în spatele unei măşti europene“, iar mareşalul Edward Smigly-Rydz considera că „Germania ne va distruge trupul, dar Rusia ne va distruge sufletul“. Aceste considerente se regăsesc şi în prezent.
Polonezii îi urăsc mai mult pe ruşi decât pe nemţi. În 1920, victoria trupelor poloneze asupra celor sovietice (Miracolul de pe Vistula) a contribuit la salvarea Europei de invazia bolşevică (la fel ca şi intervenţia trupelor române în Ungaria din 1919). Acesta este un aspect pe care stângiştii europeni îl trec des sub tăcere. Stânga europeană chiar şi în prezent ezită să critice comunismul, ca şi invaziile ruse în Europa. E de bon-ton sau trendy să fii „leftist“ sau „de gauche“ când eşti vlăstar de miliardar şi să consideri comunismul un experiment generos, dar pe pielea altora. În spaţiul comunitar se critică mai mult crimele fascismului decât cele ale comunismului, deşi ambele au fost la fel de nocive, iar comunismul a ucis mai mulţi oameni din punct de vedere statistic. Comunismul, spre deosebire de fascism şi nazism, a vrut să distrugă proprietatea privată, religia şi structura socială. Le menţionez separat deoarece au existat deosebiri între fascismul italian şi nazismul german. Emulii unor astfel de mentalităţi sunt şi pe plaiurile mioritice, unde vezi condamnat numai fenomenul legionar (referitor la comunism punându-se batista pe ţambal) de către urmașii unor ideologi stalinişti sau de către unii lideri politici repetenţi în facultate.
Viaţa politică era agitată şi instabilă. Datorită acestui fapt, mareşalul Joszef Pilsudski, principalul întemeietor al statului polonez interbelic, a dat în 1926 o lovitură de stat, instaurând un regim autoritar (n.a. similar cu cel al lui Ion Antonescu), care a durat până în 1939 (n.a. chiar şi după decesul lui, survenit în 1935). Mareșalul polonez a fost un lider populist mai mult de stânga. Sub conducerea lui, s-a ameliorat situația minorităților și a evreilor, fiind stabilite relații bune cu vecinii (exceptând URSS). În anii ’30 regimurile autoritare dominau Europa, pe lângă cele două dictaturi clasice, Germania şi URSS. Ulterior dispariţiei lui Pilsudski, conducătorii polonezi au încercat o politică de apropiere faţă de Germania, eşuată în 1939. Aceasta a dus la răcirea relaţiilor cu România. Cu toate acestea, în 1939 zeci de mii de polonezi s-au refugiat la noi, în ciuda protestelor guvernului german, continuând lupta ulterior în Africa de Nord, Monte Cassino, Arnhem, etc. Refugiul acestora, împreună cu întreg tezaurul şi guvernul polonez sunt unul din factorii care l-au costat viaţa pe Armand Călinescu. Un alt aspect care a mărit antagonismul polono-rus a fost insurecţia varşoviană din august-octombrie 1944.
Armata sovietică s-a oprit la porţile Varşoviei, lăsându-i pe insurgenţi să fie masacraţi de germani. Cu toate acestea, germanii au arătat mai multă onoare decât sovieticii, acordându-le insurgenţilor statutul de prizonieri de război, caz unic în analele celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta îmi aminteşte de ce îmi povesteau bunicii mei atunci când analizau comportamentul soldaţilor germani cu cel al sovieticilor. Şi unii, şi alţii, ne-au fost aliaţi. Germanii plăteau tot, pe când sovieticii jefuiau, violau şi ucideau tot. În 1970, demonstraţiile muncitoreşti, cele mai ample până la acea dată dintre toate statele comuniste, au scos în evidenţă faptul că dictatura comunistă nu reuşise să schimbe prea mult caracterul naţional al polonezilor, iar clasa muncitoare poloneză era diferită de celelalte. Wladyslaw Gomulka, liderul PMUP, a fost nevoit să demisioneze şi să-i cedeze locul lui Edward Gierek. Ulterior, în 1978, Polonia, Europa şi întreaga lume s-au schimbat radical o dată cu alegerea primului Papă polonez, Ioan Paul al II-lea – Karol Wojtyla (fost episcop de Cracovia). În prima sa vizită ca Papă în ţara natală (1979), milioane de oameni au ieşit pe străzi. Atunci chiar şi liderii comunişti şi-au dat seama că există o putere mai mare ca a lor, puterea conştiinţei şi a credinţei. Nu trebuie să uităm faptul că 95% din polonezi sunt botezaţi religios; Polonia, Irlanda şi Spania fiind considerate statele unde catolicismul este cel mai puternic. Datorită amplorii acţiunilor sindicale conduse de Solidaritatea (Solidarnosc) s-a accentuat degringolada conducerii PMUP. Edward Gierek a fost înlocuit de Stanislaw Kania în 1980. Acesta a rezistat numai până în 1981, când în locul său a venit generalul Wojciech Jaruzelski (n.a. originar dintr-o familie de nobili). Jaruzelski a introdus legea marţială (n.a. între decembrie 1981 şi iulie 1983) şi cu scopul de a evita invazia sovietică şi a cedat puterea paşnic în 1989.
Putem defini cinci trăsături ale situației de dinainte de 1989:
Sistemul politic polonez era multipartid, existând nuanţe permise în interiorul sistemului socialist. Generalul Wojciech Jaruzelski a permis activitatea unor partide – satelit, iar Nicolae Ceauşescu, doar activitatea PCR. Ulterior victoriei Solidarităţii în alegerile din 1989, partidele-satelit s-au aliat cu Solidaritatea, permițând transformarea treptată a sistemului politic.
Cea mai mare parte a suprafețelor agricole era în proprietate privată. La noi, foarte puţine suprafeţe au scăpat colectivizării. Sectorul agricol polonez a continuat să producă și după căderea comunismului, fără să suporte prea mari transformări. Proprietatea privată a permis menținerea unei clase de ţărani sau de fermieri cu iniţiativă economică.
Biserica Catolică poloneză a fost și este o forţă socială independentă, care s-a opus regimului comunist, dovedind o mare putere de rezistenţă. În România, Biserica Ortodoxă a colaborat cu regimul comunist, mai ales la nivelul înaltei ierarhii.
Societatea civilă poloneză a rezistat presiunii exercitate de regimul comunist. Societatea civilă românească practic nu a existat. Se poate vorbi despre acţiuni ale unor personalităţi individuale, dar nu am avut un nucleu organizat de intelectuali capabili să reziste regimului comunist.
Polonia era, din punct de vedere practic, falită. Statul comunist polonez depindea de ajutoarele financiare masive acordate de Occident. Multe state occidentale au condiţionat plata sumelor cerute de comunişti de schimbări democratice, creându-se astfel un instrument de presiune asupra comuniştilor polonezi. România a plătit datoriile externe, ceea ce nu le-a permis liderilor occidentali să folosească acest instrument pentru a-l influenţa pe Nicolae Ceauşescu.
Până la urmă, comunismul polonez nu a căzut datorită Bisericii, reformiştilor din partid sau intelectualilor disidenţi, ci datorită unei noi generaţii de muncitori şi lideri sindicali polonezi, conduşi de Solidaritatea şi de Lech Walesa. Polonia, deşi a avut de suferit de pe urma celor două regimuri totalitare ale secolului XX, a avut o evoluţie foarte diferită de a celorlalte state foste comuniste din Europa. Dacă stăm să comparăm mai atent, fascismul (nazismul) şi comunismul au destule aspecte în comun (partidul-stat, ideologia totalitară, scopuri utopice, propaganda stupidă, birocraţia supradimensionată şi inecientă, colectivismul şi teroarea poliţienească). Alegerea ca papă a lui Ioan Paul al II -lea a fost un imens ajutor pentru Polonia, Fostul consilier pentru Securitate Națională al lui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinsky, a susținut cauza țării sale natale, indiferent de cine a fost la Casa Albă. Tatăl său a fost diplomat polonez, el fiind născut în Polonia, iar familia este de origine nobilă, provenind din regiunea Tarnopol (în prezent în Ucraina, relativ aproape de granița cu România).
Diaspora poloneză este puternică în SUA, Marea Britanie și Franța. După 1990, viaţa politică a fost oarecum instabilă, până în 2007 succedându-se 13 guverne. Guvernul lui Donald Tusk a fost cel mai longeviv (2007-2014). În unele lucrări de specialitate se arată că în Polonia și Ungaria există în practică un gen de politică numită politică cezaristă. Avem 2 elemente principele ale acestei politici: patronalismul și capturarea statului.
Patronalismul este concentrarea puterii în jurul unui patron politic, care împarte recompense și sancțiuni. Captura statului nu înseamnă numai un climat de corupție, ci și un număr de persoane corupte care subordonează interesele publice intereselor private. Referitor la captura statului avem 2 variante: capturarea partinică a statului (Polonia și Ungaria) și capturarea corporativă a statului (România, Bulgaria, Cehia și Slovacia).
În cazul primei variante, un singur partid acaparează toate instituțiile piblice, pe când la a doua variantă, instituțiile publice sunt folosite pentru obținerea unor beneficii private. În primul caz, aplicarea politicilor este imediată, pe când în cel de-al doilea este preferată stabilitatea instituțiilor, nu aspectul ideologic al politicilor publice. Cu toate aceste asemănări, amploarea derapajelor anti-democratice este mai mare în Ungaria. Probabil că actualii guvernanţi polonezi, mandataţi de votul popular, sunt dispuşi să abdice punctual de la democraţie în numele pericolului extern, ca să nu se repete situaţia de la împărţirile din secolul 18. Uneori Uniunea Europeană nu pare în stare să reziste la presiunile Rusiei. Este moleşită şi autosuficientă precum imperiile în perioade de criză. În acelaşi timp, are tendinţa de a-şi abandona unele dintre statele membre sau principiile de dragul unei iluzorii înţelegeri cu Rusia. Acest lucru este imposibil cu nişte oameni cărora le este străină noţiunea compromisului şi a loialităţii. În mentalitatea politicienilor ruşi, compromisul este o mişcare tactică, determinată de slăbiciuni de moment, iar aliaţii pot trataţi la fel ca şi duşmanii dacă interesele o cer. Una dintre predicţiile lui George Friedman este că, în viitor, Polonia va lua locul Germaniei pe scena internaţională.
Polonia trebuie să fie pentru noi un model de urmat din alte puncte de vedere, mai ales datorită faptului că timp de 40 de ani am avut o experienţă comună, comunismul. Dacă am avut măcar o parte din patriotismul, eroismul, tenacitatea, solidaritatea, credinţa (şi preoţi ca ai lor) şi spiritul lor de rezistenţă, ţara noastră ar arătat acum altfel. Privatizarea economiei poloneze s-a făcut la bursă, nu ca la noi cu MEBO, cupoane și alte surogate. Nu au cunoscut criza economică din 2008, iar în 2020 pandemia i-a afectat mult mai puțin. Nivelul de trai este mai ridicat și au cea mai mare rată de absorbție a fondurilor europene din toate statele foste comuniste.
Facem o pauză cu 2 proverbe poloneze și un citit dintr- un mare polonez:
„Laudă şi varza au gust bun, dar umflă”.
”Nu e greu să joci, e greu să te opreşti din joc”.
„Un veşmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci” – Henryk Sienkiewicz
