Ieri ar fi trebuit să fim zece milioane de români vaccinați. N-am fost decât cinci, adică atâția cât ziceau președintele și premierul că trebuia să fim în urmă cu două luni. E, evident, un eșec. Nici Cîțu, nici Iohannis nu-l privesc așa. Drept pentru care primul a postat un film în care cetățenii iau chipul unor suporteri fericiți, iar al doilea a tăcut, așa cum ne-a obișnuit. Mai are timpul valoare pentru guvernanți?
Din câte se pare, nu. Exact două luni s-au scurs de când prim-ministrul e mai preocupat de campania din PNL decât de guvernare. Victoria împotriva lui Ludovic Orban a devenit pentru Florin Cîțu mai importantă decât sănătatea publică. E o eroare de calcul, ce va fi plătită cu vârf și îndesat. Poate chiar la congres, care riscă să se desfășoare în condiții sanitare mult mai proaste decât în vremea când adversarul său era șeful guvernului.
Președintele e și mai indolent când vine vorba despre timp. Raportul „România educată”, elaborat în șapte ani, fixează obiective exclusiv pentru 2025 și 2030. Dar Klaus Iohannis va părăsi Palatul Cotroceni în 2024, ceea ce înseamnă că șeful statului exclude ca vreo ameliorare a educației să se producă în deceniul în care va fi fost cel mai puternic om din România. Președintele pare să se simtă în largul său doar la comemorări, semn că trăiește hrănindu-se cu trecut, nu cu prezent.
Spre deosebire de Iohannis, PNL ar putea fi la guvernare și după 2024. Cel puțin asta și-a fixat drept obiectiv. Două mandate la putere speră să aibă și USR. Eforturile făcute din decembrie încoace nu sunt pe potriva acestor ambiții. Elocvent e felul cum a fost gestionat PNRR: planul de ansamblu s-a născut greu, iar ultima variantă trimisă la Bruxelles e încă sub lupă. Termenul 2026 e obligatoriu pentru toate proiectele incluse în PNRR, așa că lunile pierdute acum vor conta enorm.
În politică, timpul e un reper însemnat. Dacă poți face un lucru într-o zi, nu-l amâna pe mâine, iar dacă e nevoie de trei ani pentru un proiect, să nu speri că-l termini cu bine în doi! Eșecul campaniei de vaccinare, amânarea schimbării în educație până în 2025-2030 ori neglijența proiectării politicilor ce trebuie să devină realitate până-n 2026 sunt semn de superficialitate ori de iresponsabilitate.
Ambele sunt de neiertat…
Articolul a fost publicat mai întâi pe blogurile Adevărul
