Portretul artistului de sub ochii noștri. Un an de artă contemporană trăit și povestit de Anca Spiridon, mediator și comunicator: „Arta contemporană poate părea mai puțin accesibilă dar vine cu un demers de mediere, un dialog constant deschis de artiști, de curatori, care explică, clarifică și așază într-un mare tablou toate elementele.”
O încăpere rece, albastră, ca frigul. Între pereții cazarmei, obiectele par că nu-și găsesc locul. Un aragaz vechi, ca al mamei, este așezat stingher în mijlocul încăperii. Pe perete, o pictură în culori tari îți atrage atenția: un cârd de pui matematic așezați și numărați, 100 și încă unul.
O rățușcă de plastic stă pe mileul care acoperă ochiurile moarte ale aragazului. Ce vor să spună? Ei bine, și ea și puii din pictura de alături (autoportretul mamei) sunt miezul unei povești tulburătoare.
Fiul născut cu deficiențe de auz va fi pentru artista-mamă o grijă și o luptă de parcă ar fi avut 100 de pui.
Navighează cu el prin viață și-l scoate la mal, reușește să-l ajute să redevină doar un pui. La fel ca toți ceilați. Iar „puiul”, artistul care expune în aceeași încăpere într-un dialog cu mama sa, aduce un omagiu simbol – aragazul, cândva căldură și hrană, cândva mamă, redus la tăcere după ce ea a dispărut.
„Armata de pui sunt eu. Eu care trec prin zăpadă, prin noroi, prin aer, prin pământ, prin apă, prin iarbă, prin nori, puternică și învingătoare. Eu și toată viața mea e o armată de pui de 101 ani. Sunt 101 pui”, Ecaterina Vrana, artist.
Tot anul 2023, la Timișoara au ajuns sute de jurnaliști și mii de iubitori de artă. Orașul a respirat artă, încercând să înțeleagă mesajele creatorilor, să pătrundă dincolo de materialitatea lucrărilor.
Cronicile, reacțiile pe rețelele sociale au fost contradictorii. De ce? Pentru că arta contemporană este mai puțin accesibilă, pentru că lumea în care trăim aduce mai multe provocări decât oricând și instrumentele, modalitățile de exprimare, sunt tot mai variate, mai surprinzătoare.
Un val de tineri creatori bate la porțile afirmării: avem capacitatea de a-i înțelege, de a recepta și metaboliza mesajele lor?
Anca Spiridon este specialistă în comunicare. Ea și-a propus să încerce acest misionariat aparent imposibil – face legătura între public, presă și artiștii mai puțin celebri, mai puțin consacrați.
Din 2015, curatoriază proiecte culturale mici și medii, cărora le dă mai multă voce pe cele mai relevante canale. Pune cap la cap planuri media adecvate care să ofere vizibilitate cu sens pentru publicurile interesate.
Adună la un loc parteneri strategici, scrie știri neconvenționale, intermedieză interviuri și creeză context pentru povești faine spuse celor care au nevoie să știe despre ele.
De la începutul anului trecut, face parte din echipa de comunicare a Asociației Timișoara 2023, coordonând partea de relații cu presa locală, națională și internațională, în vederea comunicării programului Timișoara 2023.
PRESShub: Dragă Anca, începem discuția noastră într-un mod mai puțin obișnuit. Te afli într-o sală de expoziție din clădirea Garnizoanei din Timișoara. La prima vedere, lucrările expuse aici pot să nedumirească publicul. Te rog să ne explici tu despre ce este vorba, care este povestea lor. Și te rog să faci acest lucru știind că ai în fața ta mulțimea de cititori-spectatori care-și doresc să înțeleagă arta.
Anca Spiridon: Am făcut această fotografie într-un spațiu expozițional care, din ianuarie, de când tot vin eu la Timișoara, tot văd cum a reconvertit Comenduirea Garnizoanei, una dintre cele mai vechi clădiri din oraș, într-un spațiu de consum de artă contemporană, unde am văzut cele mai faine expoziții de anul acesta – „Chronic desire – Sete cronică”, expoziția colectivă centrală a Deschiderii Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, o parte din Bienala Art Encounters – My Rhino Is Not a Myth și, spre final de an, ultima mare expoziție de artă contemporană din Timișoara – Individual Compus, organizată de /SAC.
Mi se pare importantă povestea locului căci, în toate demersurile artistice pe care le-am văzut aici și, mai ales în Individual Compus, acest „centru” (căci este chiar aproape de kilometrul zero al orașului) din acestă piață a Libertății și-a propus și chiar a devenit o intersecție, un loc de întâlnire, un spațiu comun de explorare și de exprimare a ceea ce cred eu că e firul roșu al artelor din zilele noastre.
Nevoia de a (se) aduna la un loc limbaje și tehnici artistice diferite, de a pune accent pe ce ne apropie și nu pe ceea ce ne desparte și de a colabora în vederea transmiterii unui mesaj mai puternic, mai de impact, mai pe limba privitorului.
Nu neg că a fost expoziția mea preferată din tot ce am văzut anul acesta la Timișoara, dovadă că am fost acolo de patru ori, încercând să nu ratez niciun tur ghidat ce avea loc cât eram în oraș.
Am recomandat-o tuturor celor care m-au ascultat și am simțit-o ca pe o victorie personală de fiecare dată când cineva a ieșit de acolo puțin pe gânduri, puțin mai interesat de universul ăsta, puțin altfel.
De asemenea, /SAC – Spațiul de Artă Contemporană din București este un context care îmi este foarte drag și apropiat – am încercat să ajung cât de des am putut la spațiul lor din Atelierele Malmaison (o altă fostă cazarmă, dar și tribunal militar, închisoare și centru de anchetă și detenție al Securității), care face parte dintr-o comunitate de artiști ce au integrat istoria clădirii în viața pe care i-o dau acum, prin arta pe care o fac, prin modul în care colaborează și prin dialogul accesibil și nemijlocit pe care îl au cu publicul.
Am dat tot acest context pentru că am vrut să ilustrez sentimentul care m-a lovit de când am pășit în această prelungire a pieței (element distinctiv al Timișoarei) gândită de organizatori în cadrul Individual Compus – de colaborare și, mai mult decât atât, de prietenie.
A adus la un loc zeci de artiști români și străini, consacrați sau emergenți, cu limbaje și tehnici variate, de la toate reprezentările artei vizuale (pictură, sculptură, design de obiect, fotografie, instalație video și chiar bijuterie), alături de instalații audio, poezie și performance, ale căror lucrări intră efectiv într-un dialog ce te însoțește pe traseul de vizitare a expoziției și transmit un fir narativ eterogen și deosebit de coerent.
Arta este o oglindă a individului și a lumii, compuși și unul și alta din toate aceste elemente, doar aparent diferite și, deschizându-ne ochii și inimile, ne putem explora și experimenta atât mediul, cât și pe noi înșine, în întregime, în profunzime și în comunitate.
Mi-e greu să individualizez un singur dialog din tot demersul (căci e individual compus!) dar, ca orice amator pasionat, mă bucur când reușesc să recunosc o lucrare a unui artist pe care îl urmăresc, mai ales dacă e unul emergent.
Și m-am bucurat să văd o lucrare de-a lui Dimitrie Gora, tânăr artist pe care îl știu din contextul galeriei Celula de Artă din București, în camera portocalie de la intrarea în expoziție (preambulul sau concluzia celei albastre, cred că ambele variante sunt perfect valide).
În cadrului turului ghidat cu Alex Radu, curatorul expoziției, am aflat dedesubturile dialogului din locul în care am făcut fotografia: într-una dintre camerele mai mici, ce ilustrează o curte interioară (un alt spațiu comun, semi-public, semi-privat, specific Timișoarei), instalația-obiect realizată de Dimitrie intră în compoziție cu lucrarea-autoportret a mamei lui, artista Ecaterina Vrana, „Armata de pui”, într-o metaforă atât ironică, cât și nostalgică.
Astfel, un aragaz, reprezentare a grijii materne, căruia îi e anulată funcționalitatea cu o suprafață de ceară albastră pe care plutește, rătăcită, jucăria pe care am avut-o cu toții, o rățușcă de plastic, în fața unui tablou cu 101 pui, este o declarație de iubire și în spațiul dintre ele este tot dorul, toată lipsa și toată inspirația.
Iar dialogul dintre lucrări și artiști continuă în curtea interioară alăturată – Dimitrie, care s-a născut cu deficiențe de auz, povestește că aude tot ceea ce îl înconjoară de parcă ar fi sub apă, iar instalația sonoră a lui Vlaicu Golcea recreeează modul în care fătul aude lumea exterioară din uterul mamei, într-o existență (încă) sigură, protejată, înainte de explorare.
Și da, arta contemporană poate părea mai puțin accesibilă (deși pentru mine e exact invers) dar vine cu acest demers de mediere, cu acest dialog constant deschis de artiști, de curatori, care explică, clarifică și așază într-un mare tablou toate elementele.
Ai parcurs anul acesta aproape toate expozițiile de artă de la Timișoara, cum se vede fotografia de ansamblu?
Au fost și extraordinar de multe, dar cred că și să nu vezi tot, să ratezi destule și să poți alege câteva cu care să simți că rezonezi dintr-o multitudine de evenimente e un exercițiu bun de făcut de către orice consumator de act cultural – mi se pare că e semn de responsabilitate și de împuternicire a pasionatului de orice fel de artă.
La mine una nu știu dacă pandemia, când nu am avut acces la multe evenimente la care obișnuiam să merg, sau pur simplu o maturizare a gusturilor dată de expunere mi-a educat un spirit critic și o intuiție pe care le urmez acum fără niciun fel de dubiu când vine vorba de contexte de consum de artă.
Cu ce am rămas eu legat de arta vizuală de la Timișoara este că într-adevăr e modul de expresie cel mai variat și consistent din oraș și că, dincolo de ce s-a întâmplat în 2023, sunt spații și operatori culturali care merită ținuți minte și revizitați și în anii care vor urma.
Sper să se mai vadă artă contemporană faină în Comenduirea Garnizoanei, mi se pare minunat cum toți cei care organizează expoziții acolo integrează spațiul și istoria lui în conceptul curatorial – că expun realități aspre, de la mișcările pentru drepturile civile și de emancipare a femeilor, ca în Chronic Desire, sau explorează intersecția (din nou într-o piață!) dintre artă, știință și ficțiuni, ca Bienala Art Encounters.
Concluzia e că a fost un context minunat de explorare, care cred că a îmbogățit viața oricărui privitor și i-a dat muniție emoțională pentru viitoare experimente, în Timișoara și nu numai.
Cum a fost vara ta, cum crezi că ți-o vei aminti? Ce lucrări sau ce momente te-au impresionat cel mai mult?
Uimitor, vara mi-am petrecut-o departe de Timișoara și implicată mai mult în alte proiecte așa că am ratat o vizită aprofundată în toate spațiile Bienalei Art Encounters, expozițiile temporare din cadrul după SCULPTURĂ. SCULPTURĂ după și multe alte evenimente faine care tot ajungeau la mine în online.
Mi-o voi aminti ca o perioadă în care am început o serie de recomandări de evenimente culturale din toată țara pe social media, care îmi lua foarte mult timp, îmi dădea înapoi o imensă satisfacție și la care am renunțat imediat ce mi s-a părut că toată lumea face recomandări și nu am știut cum să reconciliez volumul de efort cu eventuala valoare pe care o aduceau.
Am ajuns la un echilibru acum, e posibil să le reiau totuși.
Mi-o voi mai aminti ca o pauză – de la Timișoara, nu de la muncă, nu am avut nicio singură zi de vacanță și nu o spun cu mândrie, nici cu tristețe, cât cu împăcare căci am făcut ceea ce era nevoie – necesară pentru a putea duce mai departe evenimentele toamnei de la Timișoara: deschiderea expoziției Brâncuși, festivalul Taifas, Dracula TiMes și închiderea TM2023, dar și festivalurile mele de suflet, Balkanik de la București și Dracula Film Festival de la Brașov.
Cel mai mult m-a impresionat în tot acest ospăț de artă nu a fost un moment anume, ci conștiința că, după orice astfel de degustare, câteodată în exces chiar, e nevoie să îți dai timp să digeri toate informațiile, să le filtrezi prin sistemul propriu de valori și să le dai timp să se așeze în locurile potrivite printre cunoștințele acumulate deja.
Timpul departe de artă pentru mine e cel puțin la fel, dacă nu mai important decât cel petrecut cu arta. Cumva la fel e și cu timpul în care integrezi experiențele și oamenii la care te-ai expus, față de cel petrecut efectiv în interacțiune. Și ce se mai întâmplă e că în timpul ăsta de introspecție, o să ratezi artă și oameni și experiențe și că asta e foarte în regulă.
Ce înseamnă să fii artist în ziua de astăzi, așa cum îl vezi tu? Care sunt nevoile și problemele lui?
Ah, intrăm într-una dintre teoriile mele preferate și anume liberalizarea artei. Cred că oricine poate face artă și aproape orice acțiune se poate transforma într-un act artistic, dacă intenția cu care o faci și cu care o primești e asta.
Ca om de comunicare care a experimentat cu multe medii artistice, de la muzică, teatru, film, performance și dans, arte vizuale, cercetare artistică și educație prin artă, provocările sunt diferite pentru artiștii care se exprimă constant, față de cei care o fac ocazional sau la nivel de hobby.
Și acum mergem către constanta care îmi guvernează munca și viața din afara ei: prefer să mă concentrez pe ce ne apropie și nu pe ce ne îndepărtează așa că o spun cum o văd – cum resursele necesare pentru a crea nu mai sunt greu accesibile sau atributul exclusiv al inițiaților, nevoia oricărui artist (și om, dealtfel) e de a fi văzut așa cum e, de a fi acceptat și de a aparține unei comunități în care să fie liber și susținut să se exprime.
Problemele apar când nevoile nu sunt satisfăcute și atunci cred că indicat e să procedezi ca în orice altă relație: comunici deschis și onest, setezi limite sănătoase și așteptări realiste și, dacă nu e un loc prielnic, mergi mai departe în procesul de explorare.
Ne mutăm, că suntem oameni, nu copaci 🙂 Am descoperit că e mai ușor decât credem să schimbăm orașe în care locuim, contexte în care operăm, relații în care suntem, cu altele în care ne e mai ușor să ne găsim tribul.
Din acest motiv mi-a plăcut mie așa de mult Individual Compus – a vorbit despre o comunitate în care diferențele sunt puse în valoare într-un mod constructiv, în care intersecționalitatea și transdisciplinaritatea creează valoare și despre cât de bine e când ești într-una.
Dar experiența cu jurnaliștii români și străini cum a fost? S-au arătat ei interesați de fenomenul cultural de la Timișoara?
A fi primul punct de contact pentru peste 200 de jurnaliști care vin în Timișoara, fiecare cu propriile idei, experiențe și așteptări, în 13 press trip-uri organizate separat de vizitele de lucru în redacție sau individuale, a fost imens. Complex.
Consumator de timp, energie și orice alte resurse. Complet altceva decât mă așteptasem și absolut în afara zonei mele de confort.
Totodată, a fost o experiență de care ai parte o dată în viață și nu am cuvinte să exprim cât de onorată și de recunoscătoare sunt că am avut șansa să fac parte din Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii, că am reușit să cunosc sau să cunosc mai bine atâția oameni și că am putut fi pentru ei un facilitator de experiențe.
Și nu aș fi reușit dacă eu însămi nu eram într-o comunitate, căci a fost mai mult decât un context profesional, care m-a susținut și m-a împuternicit constant – echipa Asociației Timișoara 2023 și colegii mei care, pe durata acestui an, mi-au fost familie și acasă.
Interesul pentru ce s-a întîmplat la Timișoara a fost imens, pe măsura conținutului livrat și mă bucur că am putut funcționa până la un punct ca un curator de contexte culturale – în recomandările incluse în program am încercat să propun o experiență a Timișoarei exact cum e ea tot timpul, nu doar în 2023: multiculturală, multietnică, explorând nișe de expresie artistică, oamenii și spații.
Mă bucur că jurnaliștii care au vizitat Timișoara au dat o șansă sugestiilor mele și că au cunoscut locuri și operatori culturali care nu erau poate printre highlights pe site-ul oficial, unde trebuia să știi unde și când să mergi și mai ales cu cine să vorbești.
Mă bucur că au dat mai departe vestea despre evenimentele faine care se întâmplă acolo tot timpul, nu doar în anul în care Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, și despre oamenii minunați care muncesc de ani de zile și merită din plin să fie văzuți, recunoscuți și ținuți minte.
Simt că am contribuit la comunitățile acestor buzunare culturale, cum îmi place mie să le spun și că, atunci când oamenii vor reveni în Timișoara, vor ști unde și când să meargă și, mai ales, cu cine să vorbească.
Ce poți să ne spui despre felul în care se face presă culturală și critică de artă astăzi?
Mă întorc la ideea mea legată de liberalizarea artei, căci și legat de presă culturală și critică de artă am impresia că lucrurile stau cam la fel – cu vocea care ne poate fi amplificată așa de ușor pe rețelele sociale, nu cred mai avem această limitare a studiilor, a experienței sau a unui outlet de presă care să ne gireze iar opiniile din online pot influența foarte ușor alți oameni.
Dar, exact ca la actul artistic, libertatea de expresie cred că trebuie dublată de intenție, de responsabilitate și de deschiderea de a vedea un context mai larg decât simplul „mie mi-a plăcut / nu mi-a plăcut”. Putem accepta utilitatea și necesitatea unui spectacol, unui film, unui gen muzical sau unui concept curatorial chiar dacă nu e musai pe gustul nostru.
Celor care consumă și evaluează le propun un exercițiu de imaginație care mie mi se pare foarte util: conștiința alterității – suntem diferiți, cu nevoi diferite, ne împlinesc și ne provoacă acte artistice diferite și ar ajuta să le privim pe toate cu mai multă înțelegere și deschidere.
Iar celor care propun și comunică acte culturale le-aș propune să se gândească la responsabilitate și la cum și ei poartă o parte din ea (inclusiv eu) – noi girăm creatorii de opinii și le dăm un spațiu fertil să se exprime iar feedback-ul merge în ambele direcții.
Ah, și un exercițiu universal valabil: să diferențiem între feedback și critică. Critica constructivă nu există.
Există dificultăți în receptarea artei contemporane, poate mai mari în cazul publicului nostru care nu a avut contact cu arta internațională până de curând. Din experiența ta de comunicator cultural, cum se pot depăși?
Prin exact aceeași conștiință a alterității de care povesteam mai sus. Prin mediere culturală, care e unul dintre lucrurile pe care Timișoara 2023 le-a făcut foarte bine anul ăsta, și prin dialog constant, pe care deja îl deschid și îl susțin foarte bine operatorii culturali din zona asta: galerii independente, artist-run spaces, curatori, artiști.
Și neapărat, tot derivat din conștiința alterității, acceptarea faptului că arta contemporană, la fel ca orice tip de manifestare artistică, nu e pentru toată lumea.
Mie chiar mi se pare că în nișa asta e oricum infinit mai multă deschidere și colaborare (din nou Individual Compus) decât în orice alt mediu artistic și am impresia că artiștii vizuali, cu sau fără educație formală și în diverse momente ale dezvoltării lor, sunt mult mai dispuși să creeze concepte și contexte ușor de accesibilizat pentru privitori, adună și mențin comunități și, pe scurt, au înțeles că împart același public și nu doar între ei, ci cu toți ceilalți creatori de conținut cultural.
Iar ei își sunt unii altora propriul public deci din start gândesc evenimente pornind de la nevoile și interesele lor și le comunică mult mai coerent, mai adecvat și mai accesibil.
M-aș îngrijora mai mult pentru teatrul independent, pentru muzica underground, pentru filmul de artă, acolo mi se pare o delimitare mai clară între creator și consumator și legat de subiectele astea văd opinii mai vehemente în online.
Arta ar trebui să se insereze peste tot, pentru toți, este o manifestare a libertății. Ce crezi că ar trebui făcut pentru o deschidere mai mare spre artă?
Păi cred că liberalizarea artei către oricine e curios să o încerce e un început excepțional. Când nu mai avem separarea asta netă între autorul actului artistic și cel care îl consumă și cumva toată lumea știe ce implică să faci artă, e mult mai multă empatie din toate părțile.
De asemenea, perfecționismul nu ajută – poți face artă și după muncă și în weekend și o dată pe lună și să fie la fel de apreciată de publicul ei ca arta pe care o fac alți artiști fulltime.
Și nu orice act artistic trebuie să fie perfect și valoros pentru alții și vandabil – chiar cred că, fără presiunea asta pe care o simt artiștii, de a se și susține din artă, crește libertatea de exprimare și plăcerea de a consuma artă.
Dacă ne luăm cu toții mai puțin în serios și ne bucurăm mai mult și de a face, și de a experimenta arta, o să aibă mai mult loc în viețile noastre.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Din 2023 iau cu mine spații, cum e Kunsthalle Bega, unde am explorat Tu ești un alt eu – O catedrală a corpului a Adinei Pintilie, STPT Multiplexity, care mi-a explicitat conceptul de instalație site-specific în cadrul Bienalei, Muzeul Apei, unde o echipă inimoasă a repus pe harta artistică și comunitară o clădire de patrimoniu industrial, și Palatul Ștefania, unde nu am văzut o expoziție care să nu îmi placă.
Curatori, cum e Diana Marincu, care mi-a îmbogățit viața cu expozițiile Diverse grade de libertate, sau Rituals, Keepers and Storms a Ioanei Nemeș și Sorina Jecza, care a dezvoltat conceptul expozițional al monumentalei după SCULPTURĂ / SCULPTURĂ după și care m-a primit ca acasă la Galeria Jecza de fiecare dată; operatori culturali, cum sunt oamenii din spatele MV Sci-art Center / META Spațiu, hub experimental și centru de cercetare la intersecția dintre artă și știință, Lapsus, care m-au cucerit definitiv cu comunicarea lor pe Instagram (da, a fost un îndemn clar la like, follow & share!), Indecis și al lor Culture Quest, platforma de popularizare a științei prin educație non-formală și mijloace artistice; mediatori culturali care mi-au schimbat experiența de a privi artă, cum au fost Gavril Pop și Ioana Bartha.
Și artiști pe care i-am văzut în contextul TM2023 și pe care deja i-am urmărit pe unde au mai fost expuși (Victor Brauner și Carlos Amorales, despre care nu știam efectiv nimic înainte de TM2023) sau care îmi umplu feed-urile de Instagram și Facebook: Alicja Kwade, Patricia Kaliczka, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo și 111invers1 (Mugur Grosu & Lumi Mihai), dar și tineri artiști timișoreni ale căror spații create în cadrul expoziției This is not my Youthopia, organizată de Asociația Culturală Marginal, care mi-au schimbat structura internă pentru totdeauna, cum au fost Alexandra Costea și Anca Șișu, dar și Paul Baraka Marat, căruia îi văzusem o lucrare la Celula de Artă și, doamne, ce a făcut la Art Safari! (Anca Spiridon)
