Bucureștenii au de „rezolvat” acum o dilemă interesantă – trebuie să-și aleagă primarul dintre un fost dublu câștigător al Olimpiadei Internaționale de Matematică [cu un scor perfect], un medic/director de spital întrupat din nimic prin gestul demiurgic al celor doi C. și un gagiu descurcăreț și tupeist, cu nume de erou din filme de categoria B.
Le-am zis în această ordine: premiatul, inventatul, și liberatul.
Fiecare dintre cei trei muschetari reprezintă încarnarea unui mit românesc:
- primul este mitul olimpicului din România, care a bătut cu un creion și-o gumă de șters toată floarea cea vestită din țările barosane;
- al doilea este parte a mitului doctorului neaoș care te face bine punându-ți mâna pe frunte, cu trei piramidoane și o ață între dinți, și în fine;
- al treilea este întruparea ideii mioritice că în viață strada bate oricând școală. (Precum vorba tâmplarului din Timișoara pe care l-am tocmit să-i construiască Simonei, nevasta mea, un birou la comandă cu suprafața de sus puțin înclinată. Însă în concepția tâmplarului lungimea feței nu satisfăcea teorema lui Pitagora – căci lungimea ei la pătrat era mai scurtă decât suma pătratelor și la observația noastră că ceva nu-i cușer ne-a spus ocoș: „Ei, doamnă, ce ziceți dumneavostră este teorie, aici vorbim de practică. Practica ne omoară în viață”.)
Desigur, în cazul de față, teoria băt-o vina, adică găselnița lui Pitagora, l-a împiedicat pe tâmplarul nostru să termine biroul în condiții bune, căci, desigur, fața de sus a fost prea scurtă și a trebuit să taie una nouă, mai lungă, cu aruncarea la gunoi a celei scurte.
Dar cele trei mituri de care zic sunt cele care acum sapă canaluri adânci în mintea bucureștenilor, în speranța unei decizii electrorale optime.
N-am un glob de cristal și habar n-am, de fapt, cine sunt cei trei candidați, că nu trăiesc în București ca să-i înțeleg nevoile și nici măcar nu am pulsul românesc general pentru că distanța New York – România nu este chiar un mizilic.
Așa că aiurelile mele din continuare trebuie luate ca atare, însă între cei trei, ideea cu medicul candidat este în mintea mea pur și simplu „un drum înfundat” (sau a dead end, cum spunem aici unei astfel de situații).
Ideea de a înscăună un medic ca primar mi se apare aproape imorală într-o țară ca Romania, unde sistemul medical este praf.
Dacă omu’ este bun la ce face, atunci cu siguranță că este infinit mai util acolo unde este acum, că poate face mult bine nevoiașilor. Iar dacă este habarnist, voila, răspunsul este evident. În ambele situații, mai bine stătea domnu’ unde este.
Argumentul celor doi C., care practic l-au creat ca doi Dumnezei pe candidatul medic, este că a fi director de spital este la fel ca și cum ai fi primar la București, adică transferul automat de competențe dintr-un domeniu X în orice alt domeniu Y.
Este ca și cum aș zice că doar pentru că știu să-mi cârpesc nădragii în fund trebuie să fiu bun și să-i fac următorul costum lui Brad Pitt.
Cu un pic de noroc poate îmi reușește costumul, căci în fond dacă știu să împung stofa cu acu’, care-o fi baiul să-i fac un costum prin repetarea împunsului?
Însă naivitatea de a crede că dacă ești director la un spital este un argument serios pentru capacitatea cuiva de a gestiona o capitală ne sugerează că a fi prim-ministru poate nu este o mare scofală, căci dacă țara n-a crăpat cu prim-miniștrii ca cei doi C. sau alții din categoria lor, probabil oricine cu puls poate fi prim-ministru și țara nu se vă scufunda.
Eu nu văd nimic, nici din pregătirea medicală și nici din experiența unui medic, care să fie transferabil în activitatea de gestionare a unui oraș.
Care este, de exemplu, legătură între anatomie, fiziolgie, chimie și pusul piciorului în ghips și fluidizarea traficului într-un oraș?
Măcar primarul din Hunedoara, orașul meu natal, a fost șofer la bază, deci înțelege empiric, bun și atâta în lipsa științei, cât fum și praf produce o rablă care se deplasează cu 15km/h pe o stradă cu trei semafoare.
Așa că fără bășcălie, pot să văd un oarecare transfer de competențe din experiența lui de șofer și fluidizarea traficului. Dar un medic?
… Și desigur, nu pot uita felul arogant și neomenesc în care prea mulți medici își tratează pacienții. Va fi asta și atitudinea dânsului față de cetățeni, exact așa cum majoritatea medicilor se raportează la pacienții lor?
Îi va trimite la „cabinetul privat” când ei vor veni cu probleme la stat?
Așa că sunt destule motive pentru care eu consider că medicul este a no starter pentru mine, adică o ideea moartă din naștere. Și nici nu am pus măcar în calcul faptul că dânsul este o invenție a USL-ului reîncarnat.
Este aproape sigur că va fi o păpușă în mâna fruntașilor celor două partide împerecheate la comandă.
Așa că pentru mine alegerea bucureștenilor rămâne, de fapt, între un fost olimpic și cel cu nume de vedetă din filme de categoria B, deși mă întreb pentru o secundă dacă cineva nu are trademark pe nume, ținând cont că a fost personajul unor filme cât de cât rulate [exact cum Disney are trademark pe numele Mikey Mouse].
Bucureștenii trebuie să privească adânc în sufletul lor și să-și răspundă întrebării următoare:
„În cine am încredere, într-un dublu câștigător al Olimpiadei Internaționale de Matematică, adică unu’ școlat și inteligent, poate cu capul puțin-n nori, sau unu’ care probabil nu știe prea multe ecuații diferențiale [importante de știut, că sunt baza în modelarea traficului rutier], dar ia tauru’ de coarne, mai ales dacă tauru’ înseamnă să instaleze măsuțe pentru bătrânele care vând ceapă și rânduri de băncuțe pentru osteniți de la atâta trăncănit.
Alegerea votantului nu este una trivială.
Eu îmi doresc să câștige premiantul Olimpiadelor de Matematica. Am mai multe motive.
Primul este unul subiectiv: între cel cu carte și cel cu tauru’, eu mă aseamăn mai mult cu cel cu carte.
N-am știut niciodată cum să stau cu telefonu’ la ureche ca să dau ordine ca pe tarlaua lui tata.
„Domnu director, o măsuță să fie adusă în zece minute, că de nu… blablabla”. Apoi, cred că premiantul nostru este primul caz [cel puțin pe care-l știu eu] în care un olimpic de succes reușește să-și transforme performanța în ceva palpabil pentru cei mulți.
Este primul care închide cercul, adică inteligența și învățătura să devină ceva concret în planuri și decizii. Este acel „să dai înapoi comunității tale” atât de admirat în America.
În fine, și cred că acesta este lucrul cel mai important pentru mine: premiantu’ a demonstrat un caracter sănătos, așa cum nu am prea văzut în țară.
A creat practic singur un partid. L-a făcut național și l-a băgat în Parlament, după care s-a dat la o parte de la conducerea lui, fără circ, atunci când a simțit că venise timpul s-o facă.
Și după atâta și atâta timp, iaca – nu are nici un scandal asociat. A înțeles esența de care are nevoie Bucureștiul: fără a decăpușa orașul de sugători, orice proiect administrativ este ca și cum torni apă într-o sită, va curge prin găuri.
Poate sună bombastic, dar îndrăznesc aici să fac o paralelă între efortul lui de decăpușare a Bucureștiului și cel a lui Giuliani, care a curățat New York City de mafie și benzi, făcându-l iarăși locuibil.
Dar dincolo de preferința mea, cei doi mi se par și asemănători, căci ambii sunt necomformiști, greu de stăpinit și controlat de rigorile unui partid, dar capabili să pornească o mișcare civică și politică de la nimic.
Însă între cei trei – medicu’ mi se pare precum musca căzută într-o sticlă, ca să nu zic raha…, din care ar fi fost bine să fi stat de-o parte.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Sper ca bucurestenii sa se fi lamurit in acesti ani plini cu primari de toate „speciile”ca NDan nu face parte din categoriia asta,pt.ca se vede de la distanta Statelor Americii,prin scrisul din aricolul de mai sus.