Cum promiteam, revin cu noi episoade de operă și balet de la Berlin. De această dată două premiere, dintre care una mondială.
Aceasta este baletul Bovary în coregrafia cunoscutului Christian Spuck, de anul trecut, devenit și directorul companiei de balet. A doua premieră este opera La fiamma de Ottorino Respighi.
Modelul shopoholicei și vestea proastă, nu numai rețelele sociale pot ucide, ci și cărțile
Păcătoșii, întotdeauna fascinanți. Probabil toată lumea a sesizat că cele mai de succes opere și balete, inspirate de romane de succes, Manon Lescaut, Dama cu camelii, Doamna Bovary, sunt despre femei nu tocmai virtuoase. În primă instanță, se poate invoca muzica sublimă, construcția rolurilor etc. O contradicție căreia nu i se va găsi vreun răspuns prea repede. Citiți și aici.
Romanul Doamna Bovary de Gustave Flaubert este sursa dramaturgiei lui Spuck. Publicarea romanului l-a pus imediat sub lupa puritanilor pe motiv de „proslăvirea adulterului și acuzat de încălcarea moralității și decenței publice și religioase”.
Pe scurt. Este povestea unei tinere femei de la țară care își dorește mai mult decât o viață sufocantă de provincie alături de soțul ei, un mic-burghez lipsit de ambiție. Pentru că lucrurile nu s-au îndreptat în direcția dorită, Emma Bovary se pierde în vise de pasiune, lux și desfrânare care se termină cu un dezastru. Se îngroapă în datorii, își ruinează familia și în cele din urmă ia o doză fatală de otravă. Așa a apărut noțiunea de ‹Bovarism›. Tehnic, negarea realității are denumiri științifice, dar plastic poartă numele protagonistei celebrului roman al lui Flaubert. Emma Bovary evadează din viața sa plictisitoare de provincie prin fantezii excesive, pe care le cultivă citind romane romantice și reviste de modă pariziene. Relațiile ei extraconjugale oglindesc această lume fantezistă, deoarece trăiește peste posibilitățile ei.
Baletul din Berlin are o existență mai aparte. În acest der lyrische Bereich sunt trei companii de operă. De-asta tot repet că e un rai al operaticilor. Acum 20 de ani, corpurile de balet ale acestora s-au reunit formând Compania de stat berlineză de balet care are spectacole găzduite în aceste teatre.
Christian Spuck, fost dansator, devine coregraf de la începutul anilor 2000. Este format la școala lui John Cranko, o legendă a baletului narativ modern. La Berlin, anul trecut, a venit de la baletul din Zurich, unde în directoratul său a scris istorie cu creații narative sau abstracte. Odată vizionate, n-ai cum să uiți Messa da Requiem de Verdi sau Winterreise pe muzica lui Franz Schubert, aranjament Hans Zender. Și-a mai adăugat și experiența din operă, cu alte cuvinte, este un prolific creator de bijuterii.
Bovary este o premieră mondială. Prin urmare, poate fi deja trecut în agendele baletomanilor și/sau a iubitorilor de lucruri măiestrite.
Bovary-ul a lui Christian Spuck are temele romanului despre iubire, determinare, singurătate, hedonism, auto-distrugere ca tragic rezultat al contopirii realității cu imaginația.
Scenografia e concepută în vizual gotic, de suburbie destul de mizerabilă, sugerează viața de la țară prin niște pâlcuri de graminee, precum și cu proiecții cu munci agricole și măcel de animale domestice, în alternanță cu imagini ale portretului eroinei. Iar scenele de petrecere grupurile sunt ”urcate” pe niște care/scene alegorice. Costumele au croială de epocă, dar tăieturi moderne, completează atmosfera tablourilor. Sunt ținute glamour, pe care petrecăreții le poartă la petreceri, culori închise, puritane pentru scenele sătești. Este albul rochiilor Emmei sugerând vulnerabilitatea acesteia, sau negrul costumelor bărbaților implicați în viața acesteia. Foarte inteligent și sugestiv e jocul de lumini.
Coloana sonoră, un mix orchestră și înregistrări, urmărește stările Emmei. Camille Saint-Saëns, Thierry Pécou sau György Ligeti. Adică, pornim de la un romantism implacabil, frânt de stările de disperare și confuzie, că, normal, cine și-ar putea închipui că muzica lui Ligeti are de-a face cu baletul!? Dar exact aceste stări sunt atât de bine ilustrate prin mixarea stilurilor. Avem și un lait motiv cu melodia lui Camille, She Was, obsedantă și prin repetiție, dar, mai ales, prin zugrăvirea transformărilor și trăirilor Emmei.
Distribuția pe care am văzut-o eu a avut-o protagonistă pe Weronika Frodyma. A avut această putere artistică de a înfige personajul în retină și în creier. Și nu numai pentru că centrul de greutate este plasat pe ea, dar și pentru că interpretarea este puternică. Prima parte, recunosc că, nu prea m-a prins, poate și pentru că conceptul e puțin fărâmițat. Sunt mai reușite tablourile de grup, decât pdd-ul politicos cu soțul ei, blândul Charles, interpretat de Alexei Orlenco. Ieșirea în societate, la bal, funcționează ca un buton de panică. Iar aici lucrurile mi s-au părut precipitate, părând să încerce să spună mai mult decât era necesar. S-ar putea să se fi pornit de la premisa că, în ziua de astăzi, romanul nu mai e așa cunoscut, ceea ce e corect. Oricum, baletul are și narativ vocal, deci suficient cât să înțelegi, chiar dacă ai sărit romanul din lecturi, deși știm că e pe lista celor 100…
Cu subtilitate se face trecerea de la domesticul vieții Emmei la sălbăticia după care a tânjit.
David Soares sau Cohen Aitchison Dugas, în general, toți iubiții, tineri sau bogați, purii au foarte bine conturate personajele.
Partea a doua este superb deschisă cu un tablou al animatorilor de vodevil, Emma are o prezență extinsă, iar solourile și pddurile devin sfâșietoare. Intensitatea pasiunii sale îi alungă pe cei care, în realitate, voiau doar distracție. Timp în care fragilitatea și vulnerabilitatea ies din ce în ce mai mult la suprafață. De-abia aici reușești să apreciezi performanța lui Frodyma. De-abia acum, poți aprecia tehnica și actoria bine puse la punct.
Dintre personajele masculine, m-a impresionat Matthew Knight, interpretul farmacistului. Nu numai perfect ca tehnică, dar cu abilități dramatice nemăsurate.
Una peste alta, o premieră mondială care nu trebuie ratată.
Și cu acest nou titlu rămân la părerea că baletul o ia mult înaintea teatrului. Nu-i de mirarea că teatrul s-a băgat în tot soiul de experimente, deși, diferențierea nu se face în formă.
Informații aici
„Omule gândeşte-te că, până în ceasul în care a căzut, şi Dumnezeu l-a socotit pe Diavol o podoabă a cerului” („Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller)
Eram la Munchen, chiar în timp ce vizionam Tosca de G. Puccini (aici) , 2 octombrie, în celălalt teatru al operei bavareze, Prinzregententheater, Christof Loy tocmai era desemnat regizorul anului. Urma, câteva zile mai târziu, la Deutsche Oper Berlin, să-i văd noua premieră La Fiamma de Ottorino Respighi. Nu, n-o văzusem. Chiar dacă văd zeci de montări pe an, să vezi La Fiamma poate fi chiar once in a lifetime.
Christof Loy îmi place foarte mult ca regizor. Anul trecut, pe aceeași scenă, văzusem în montarea sa cu Francesca da Rimini de Riccardo Zandonai, altă raritate. Norocoși berlinezii. Iar lui Loy chiar îi plac provocările acestea.
Subiectul libretului se bazează pe drama scrisă de Hans Wiers-Jenssen, având ca subiect o femeie norvegiană, Anne Pedersdotter , acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug în 1590. Compoziția nu se limitează la un singur stil muzical. Respighi a intuit genial că pentru complexitatea personajelor și poveștii, stilurile muzicale trebuie să se îmbine dinamic. Pe de-o parte, pare foarte mult, pe de altă parte, e o așa mare frumusețe, încât, uneori, îți închipui că oamenii n-ar trebui să vorbească, doar să cânte. Oricum, una peste alta, a fost o experiență nebună.
O tragedie în care apar teme existente și astăzi, probabil și mâine, despre superstiție, isteria maselor, ignoranță, abuz etc. Și tot atâtea motive ca umanitatea să se auto-pârjolească. În sine, subiectul și temele sunt cunoscute, dar ne vin mai repede în minte Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller sau Litera Stacojie de Nathaniel Hawthorne, și exemplele pot continua, mai ales dacă începem să distilăm temele, vrăjitoria transformată în culoarea pielii etc
Viziunea regizorală folosește scenografia minimalistă, o trăsătură a montărilor lui Loy, cu o estetică desăvârșită, abstracte și atemporale. Ideea de bază, pentru că avem de-a face cu scene aglomerate, dar și de solitudine, este să lase interpreții să-și contureze psihologic personajele, orice supra încărcare ar fi debalansat rezultatul. Costumele sunt negre, decorul este format dintr-o succesiune de rame din lemn care închid perspectiva, rămânând doar fundalul să expună elementele de viață, natura, iarăși o constantă în producțiile lui Loy. Și un mesaj subliminal că ceea ce vedem pe scenă se întâmplă în realitate. Plonjarea în intrigă dezvăluie o adevărată șerpărie, neratând nimic de la trădare la adulter. Complexitatea subiectului, densitatea libretului s-au simțit de pe scenă, deși, aparent, părea foarte aerată. O montare complicată, dar cuprinzătoare, cu tablouri vivante, inclusiv o scenă, Uau! a flăcărilor de rug.
În prim planul poveștii este tânăra Silvana, a doua soție a lui Basilio, exarhul domnitor. Basilio este un lider puternic cu o mamă, Eudossia, dominatoare și ea fiind cea care conduce cu adevărat. Ea își disprețuiește nora și, desigur, o și torturează. Donello, fiul exarhului din prima căsătorie, se întoarce din călătoriile sale. Între el și foarte tânăra soție a tatălui său începe o aventură pasională. Mărturisirea aventurii lui Basilio îi provoacă acestuia un infarct fatal. Eudossia o învinuiește pe Silvana pentru moartea fiului ei și, normal, bolile de inimă necunoscute ca și cauzatoare de moarte, de-abia prin Egipt erau identificate la acea vreme, abat asupra Silvanei suspiciunea că a moștenit vrăjitoria de la mama sa. Silvana este judecată și respinge orice acuzație de vrăjitorie, pretinzând că a fost mânată doar de flacăra iubirii. Dar nu poate scăpa de ritualul vremii, mai ales cu antecedentele sale. Un exorcist este desemnat să o forțeze să se lepede de credința în vrăjitorie, ea nu poate rosti jurământul și este dusă pe rug.
Asta s-a petrecut pe scenă. În fosă, cum am precizat, lectura partiturii e, aproape, sufocantă. Tonuri întunecate, pasaje violente, momente lirice emoționante. O orchestrație abundentă, abia mai puteam vorbi la pauză. Și nu mi s-a întâmplat numai mie.
Deși mi-am respectat ritualul pre-spectacole, citit piesa (când există) sau ascultat lucrarea, pentru a-mi da posibilitatea de a înțelege mai mult, în astfel de cazuri nu funcționează. Experiența live e copleșitoare. Iar Carlo Rizzi a condus orchestra și corul magnific.
Silvana a fost soprana Olesya Golovneva cu o interpretare amețitoare. Rol performat memorabil și de soprana noastră Nelly Miricioiu. Cristal pe voce, cu un registru de înalte uluitor, ținând cont de abundența acestora, iar jocul scenic extraordinar de grăitor. Mostră a neputinței de a lupta cu forțe pe care nu le vezi, de care nu te poți apăra. Un rol epuizant pentru spectator, îmi închipui cum e pe scenă.
Trebuie să spun că am mai fost fascinată de soprana Sue Jo, în rolul Monicăi, prietena Silvanei, de vocile feminine, în general, corul mare și de copii. Au fost fabuloase. Nu e mai puțin adevărat că rolurile feminine dețin momentele cheie, cele care declanșează nebunia, tranșează verdictele. Sectorul vocal masculin, per total, a fost mai puțin convingător.
Informații și distribuție completă aici
Iar pentru cei care sunt chiar curioși, există înregistrarea spectacolului pe Mezzo. Dar cum spuneam. Experiența live este năucitoare.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(sursa foto: Serghei Gherciu, DOB, „Bovary”; arhiva personală)
