Pe 2 mai, va apare cartea “Traffic: Genius, Rivalry, and Delusion în the Billion-Dollar Race to Go Viral”, a lui Ben Smith, fost redactor-șef la BuzzFeed News. Cartea este actuală, pentru că BuzzFeed News se închide, ca parte a reducerilor de personal cu 15% din cadrul companiei.
Ca o precizare, BuzzFeed News a căștigat Pulitzer Prize, pe lângă multe altele (George Polk Award, The Sidney Award, National Magazine Award și National Press Foundation Award). Bănui că nu se desființează pentru că nu se pricep la ce fac, respectiv la jurnalism.
Ben Smith a concluzionat într-un interviu scurt la NPR că jurnalismul online bazat pe rețele sociale, cum este Facebook, este în cădere liberă, pur și simplu. Lumea este săturată și obosită să i se pună în permanență sub nas click-bait-uri: știri, opinii și alt garbage. Pur simplu, oamenii nu mai vor atât de multe știri și opinii pe social media.
Într-adevăr, îi dau dreptate.
Și eu sunt saturat și plictisit până peste cap să văd fără să cer că acolo este aia și dincolo este cealaltă. Vreau să controlez cum îmi petrec timpul liber când mă uit pe internet sau deschid TV-ul. Vreau ca eu să decid ce citesc.
Nu mai vreau să fiu bombardat continuu cu ideologie și păreri selectate de algoritmi. Rezultatul este că închid TV-ul, schimb postul de radio, folosesc mereu opțiunea snooze pentru 30 de zile, pe rețelele sociale și nu mai deschid ziarul, desi deocamdată încă plătesc abonamentul la The New York Times.
Eu cred că jurnalismul este la răscruce: în primul rand trebuie să-și clarifice sie însuși ce este de fapt în zilele de-acum, și cum se deosebește de bârfă, blog-uri, propagandă, părereologii de serviciu pe Facebook, literatură de mâna a doua, infatuare, terapie în grup și alte genuri de exprimare umană în varii forme media.
Rezultatul se vede: majoritatea ziarelor, că sunt în-print sau online, și a posturilor de radio, inclusiv NPR, trec prin concedieri masive din cauza că suntem cu toții până-n gât cu tot felul de cheap news, care de fapt nu ne interesează. Și ChatGPT încă nici nu a intrat pe scena ca să genereze automat conținut pentru ziare și emisiuni radio.
Mai mult ca oricând, orice ziar trebuie să-și clarifice menirea, audiența pe care o țintește, modul în care intră în contact cu audienta sa și desigur modelul financiar. Am discutat recent cu o cunoștință, ziarist, care mi-a spus că banii vin pentru jurnalism în continuare mai ales din abonamente și publicitate.
Ziarele tipărite și pe hârtie sunt cele care inspiră încredere.
În plus, cititorii pe care poți conta pe termen lung vor să citească conținut profund, scris în multe paragrafe, de reporteri profesioniști și staționați peste tot în lume.
Audiența care citește articole de trei paragrafe, pe telefon, mișcându-și degetul mare, este o audiență neserioasă și volatilă, care astăzi este și mâine nu. Oricum, este o audiență nedispusă să plătească un abonament, căci dacă nu te citește pe tine, citește pe altcineva online.
Citește și: Drumul greu al unei victime pentru a obține acte de identitate noi
Pentru mine, ca imigrant, presa este și puntea de legătură cu locurile în care mai am încă rude și câțiva prieteni, desi nimic altceva. Eu percep actualitatea locurilor de unde vin prin ce citesc în ziare și văd și aud la televiziuni, la fel cum cei care sunt în țără îmi înțeleg noua patrie, și în ultima instanță mă înțeleg pe mine, prin ce citesc în presă și văd la televiziunile lor.
Cred că este rezonabil să afirm că presa este un fel de traducător între cei de-aici și cei care sunt acolo. Am să mă refer puțin în continuare la această interfață bidirecțională, așa cum o percep eu.
Eu scriu din pasiunea mea [de amator] pentru scris și pentru că momentele scrisului mă fac să mă simt bine.
Mă relaxează, exact ca alergatul pe distante lungi.
Scriu pentru PRESShub pentru că apreciez efortul lor onest de a crea o publicație cu conținut, independentă.
Și totuși trebuie să critic obsesia pe care PRESShub a făcut-o din a publica tot feluri de fleacuri din America.
Nu contează ce, este suficient să fie de aici: că nu știu unde o directoare de școală a fost demisă pe motiv de David în fundu’ gol, că altundeva… , și așa mai departe. Și nici măcar nu mă refer la editorialele „americane” scrise de autori mioritici. Oricum, nu sunt singurii fixați pe nimicuri nord-americane, asta probabil pentru că internetul este inundat cu știri gratis de aici.
Însă nu pot să nu mă întreb evidentul: este faptul că trăiesc în America singurul motiv pentru care se publică aiurelile mele? Ar fi publicate și dacă nu aș trăi aici? Există ceva cu sens în ceea ce scriu, dincolo de faptul că sunt o curiozitate? A freak, ca să-i zic așa, pe americană?
America este un spațiu enorm, cu o diversitate extremă. Daca cineva caută click-baits în scopul maximizării traficului, este mult mai simplu să scrii orice tralala ce-ți trece prin cap și cu siguranță undeva, cândva, acel ceva s-a întâmplat în America.
A mâncat cineva, undeva, trei kilograme de aripioare de pui? Guess what? Joey Chestnut a înfulecat 7,61 livre în 12 minute.
Sau că nu știu unde un bătrân umblă cu pantalonii lăsați pe vine prin oraș. Sau pe dos, că orașul Shreveport din Louisiana a interzis umblatul cu nădragii lăsați pe vine. Există orașul care are banii săi proprii? Categoric. Sau oamenii care au decis să trăiască fără electricitate? Bingo.
Orice trece cuiva în mintea s-a întâmplat sau se întâmplă acum în America.
Totuși, ce menire editorială rezultă din a publica fleacuri pentru a maximiza traficul și click-baits? Va crea acest fel de a face presă o audiență stabilă și serioasă, interesata de conținutul unic al publicației și dispusă să plătească pentru acest conținut? Ben Smith și experiență lui BuzFeed News ne spun că nu.
În paralel cu obsesia jurnalistică dâmbovițeană de a pescui bizarerii americane, în New York City apare ziarul Romania Today in USA, pe care îl pot lua gratis de la restaurantele romanești. Am luat ultimul număr de la restaurantul X și pe cel anterior de la Y.
Prima pagina ne spune că ziarul este ”operated” de New York Magazine, orice o însemna “operated”, și a fost fondat de domnul Grigore Culian [numele îmi aduce aminte de ceva, dar nu-mi pot da seama de ce]. Soiul ziarului este evident doar din câteva cuvinte: „Mașină de propagandă neomarxist/globalistă/sorosistă – aliniată în mod pervers în jurul grupului infracțional de crimă organizată Statul profund și al clanului de gangsteri condus de bătrânul Joe…”.
Câteva titluri din ultimul număr: „Vremea maidanezilor în presa și politica dâmbovițeană” [de Grigore Culian], despre sorosiștii din țară și Gușă, „Doi lătrai de ochii lumii” [scris de Cornel Nistorescu ], lătrăii fiind Bogdan Aurescu și Rareș Bogdan, „Adevărata resetare” [de Liviu Pleșoianu ], despre resetare – oare ce înseamnă resetare?, „România educată – sau Wener e Gol!” [de Zoe Dantes. O fi pseudonim, Edmond Dantes? ]
În timpul cât am mâncat ceva la restaurant, cei de la masa vecină au discutat despre situația de la canalul Bîstroe, iar discuția lor a fost o prelungire a ideilor din ziar. Deci ziarul are impact.
Și atunci mă întreb: ce fel de dialog s-a creat între noi, cei plecați, și voi, cei rămași în spațiul carpato-danubiano-pontic? Noi, vituperând despre fantomele ideologice, comuniști și securiști, schelete și alte închipuiri, iar voi repetând veșnicele frustări că-așa-și-pe-dincolo alternate cu falosenii bombastice și preluând fleacurile noastre gratis de pe Internet?
Sunt și eu doar unul care adaugă la această larmă generală, cu setul meu de nimicuri irelevante, dar preluate pentru că vin din New York City?
Haosul actual îmi sugerează că vor exista doua tipuri de jurnalism:
- Din prrimul fac parte acele câteva publicații tradiționale și consolidate,care publică în print și online, și care își au unicitatea și prestigiul din articole solide, bine documentate, scrise de profesioniști împrăștiați peste tot în lume. Vor continua să publice inclusiv articole lungi, pentru că audiența lor este dispusă să aloce timpul și atenția necesară pentru a afla lucruri de substanță.
Ca și până acum, modelul lor va fi bazat pe abonamente și reclame. Numărul lor va rămâne mic, pentru că este scump să faci astfel de presă. Aceste câteva publicații, să le numeri pe degetele unei mâini, vor rămâne etalonul jurnalistic.
- Al doilea tip va fi ecosistemul vast al presei de butic, populat cu publicații cu o existență scurtă și într-o continuă căutare de nișe noi în care să existe. Articolele scurte, de câteva paragrafe, cât aștepți la semafor până se face verde. Rolul articolelor lor nu este de a informa, cât de a exprima puncte de vedere și idei cu care mica audiență a lor este deja de acord.
Sunt locul unde se adună toți care au același păreri. Poate market-ul total al presei de butic este de câteva miliarde, însă este o piață fragmentată, în care aduni cu greu resursele pentru a face același gen de presă precum puținele publicații consolidate. Costurile minime de operare sunt esențiale. De aceea, este important ca generarea conținutului precum și distribuirea să se facă cât mai eficient și ieftin.
Citește și: Austria-România: 1-0. Schengen, un spațiu prea îndepărtat?
Cum? Desigur, prin tehnologie care să automatizeze cât mai multe din activități. Astfel, jurnalistul presei de butic nu trebuie neapărat să fie priceput în ce scrie, activitatea tradițională a jurnalistului, cât mai ales în a înțelege ce vrea audiența să citească, care sunt subiectele ce o interesează, cum se schimbă preocupările și interesele în timp, care sunt mijloacele și momentele optime pentru a ajunge la această audientă, precum și să înțeleagă tehnologiile care să eficientizeze toate aceste activități.
Va fi tot mai puțin loc pentru jurnalistul care nu înțelege instrumentele sociologice, tehnologice și chiar cele din neuroscience, și nu în ultimul rând pentru jurnalistul care nu este creativ în a stoarce cent cu cent din piatră seacă a online-ului extrem de fragmentat.
Însă jurnalismul este la răscruce: fiecare trebuie să ia o decizie [până la urmă personală ] pe ce cale o apucă, că doar nu poți sta cu fundu-n două luntrii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
