Prețul criticii. Vrând să scriu aici numai despre ea, fiindcă al ei e centenarul, n-aș putea totuși s-o fac decât printr-un efort retoric artificial și printr-un act deliberat de injustiție.
Spunem „Monicii” atunci când ne referim la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca – și probabil că-i facem astfel o nedreptate lui Virgil Ierunca, dar simțim totuși nevoia să numim entitatea asta cu un singur nume și atunci preferăm prenumele ei în forma asta de plural tandru, scrie Vasile Popovici în Revista22.
Pe urmă, când spui „Monica” într-un context literar oarecare, e posibil să fii înțeles cum trebuie. N-ar mai fi așa dacă ai spune Lovinescu, fiindcă toată lumea ar crede că te gândești la E. Lovinescu, tatăl ei.
Unii spuneau Ieruncii, însă mi se pare că exprimând cuplul prin el o parte din entitate rămâne pe dinafară, iar formula îi transformă pe cei doi într-o pereche clasică de soț-soție. Or, n-ar fi cazul să banalizăm. Monicii pare dintotdeauna mai potrivit, ea fiind capul familiei, cum se întâmplă în familiile fericite.
Am fost uimit să constat că au existat prieteni de-ai amândurora care cu el au întreținut o relație privilegiată. De pildă, N. Steinhardt. A rămas de pe urma prieteniei lor poate cea mai frumoasă carte de corespondență din toată literatura română, „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, scrisori din perioada 1967-1983. (Când folosesc superlativul, nu uit atâtea titluri importante: cu adevărat, n-am citit în limba română ceva atât de nobil și de nesfârșit delicat precum a fost legătura scrisă dintre acești doi bărbați ce s-au prețuit cu o artă a adresării pe care n-o găsești nici măcar în tradițiile extrem-orientale.)
Citește și: Câmp fotovoltaic pe bloc, o treime de hectar în mijlocul orașului. Căldură și aer condiționat gratis
Cu trecerea timpului, constat că orientarea posterității, a celor ce i-au cunoscut și direct pe Monici, ca și a celor ce i-au cunoscut numai prin cărțile lor, înclină în mod natural spre o legătură afectivă cu ea, deși toată lumea înțelege că ei doi n-ar putea fi despărțiți în nici un fel.
Gândirea lor era osmotică. Despre literatură, idei, morală, viața de zi cu zi aveau cam aceleași puncte de vedere, lucru unic în felul lui. Rar de tot, am putut vedea divergențe între ei doi: pentru ea, muzica modernă pe care el o asculta – el care asculta de la Monteverdi, preferatul între preferați, la ultimele noutăți – era „cu bum și poc”, deloc pe placul ei. Dar și când se iveau aceste rare nepotriviri, n-ai fi știut să spui, auzindu-i – pe ea mai mult, fiindcă el doar asculta impasibil nemulțumirea ei pe jumătate admirativă față de un rafinament la care ea nu avea acces –, dacă era ceva chiar real la mijloc sau doar o comedie a realității, spre amuzamentul celui aflat în vizită.
Ea era atașantă, voluntară, plină de energie, el era reținut și impunea ca un castelan șlefuit de multe generații, în ciuda originii umile. Când el îți răspundea cu un râs scurt, sonor și cumva jucat, era un fel de cadou mare ce ți se făcea, un semn de mare politețe, ce-ți dădea sentimentul că ai spus un lucru cu o inteligență și un haz pe care nu ți le cunoșteai.
Vrând să scriu aici numai despre ea, fiindcă al ei e centenarul, n-aș putea totuși s-o fac decât printr-un efort retoric artificial și printr-un act deliberat de injustiție.
Singură nu mi-o pot imagina decât doar așa cum am revăzut-o ultima dată, în 2007, împreună cu Mihnea Berindei și Nicolae Manolescu, într-o duminică mohorâtă. Revenisem de la Rabat la Paris pentru conferința centenarului Mihail Sebastian pe care președintele Uniunii Scriitorilor și ambasador la UNESCO o organiza împreună cu Nadia Lacoste în sediul impozant și rece al instituției din Place de Fontenoy.
Citește și: Peste 90 de percheziţii DNA în Botoşani şi Iaşi. CJ Botoșani și Spitalul Județean din subordine, printre instituțiile vizate
Căsuța Monicilor din nord-estul Parisului, unde ne-am dus împreună, ca spre a ne face curaj unii altora, părea mai mică decât oricând, aproape părăsită, ca toată strada și ca toată partea aceea din capitala Franței la ora după-amiezii cenușii.
Am intrat cu cheia lui Mihnea. La parter era pustiu, ca și cum iluștii locatari dispăruseră de mult cu totul, nu numai el, plecat de câteva luni. Am urcat tustrei pe scara abruptă spre dormitorul de la etaj unde ea rămăsese captivă. Nu gândul că e în pat mi-a pus un nod în gât, fiindcă cu gândul ăsta apucasem să mă obișnuiesc înainte de a pleca în Maroc, ci ideea că e acolo fără el, ascunsă printre lucruri fără viață, uitată, nemaiștiută și nemaivăzută decât de Mihnea, Catherine Berindei și portugheza providențială de peste drum.
Ca o reducere progresivă la esență, din omul cufundat în așternuturi nu mai rămăsese, inconfundabilă, independentă de făptură, decât vocea, tabacică, neverosimil-viguroasă, încă autoritară, intactă. Și ca un fel de a fi al ei pe care nu l-aș fi putut bănui, într-atât de departe de imaginea ei putea fi lucrul acesta, acceptarea faptului că se lăsa ținută de mână minute în șir, un abuz la care ea părea să consimtă cu bucurie.
E singura scenă din amintire când ea a fost fără el, complet singură dincolo de ușile pe care nu mai știu cum le-am închis noi pe rând la plecare, una după alta. Intervalul lăsat în urma noastră mi se părea că se așterne în fața ei fără sfârșit, înspăimântător.
Continuarea în Revista22.ro
Citește și: 70 de foști inculpați interceptați de procurorii DNA cer despăgubiri de la stat
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
