Profesorii de pseudoștiință

Un articol publicat recent de PRESShub a stârnit frisoane în uriașa comunitate conspiraționistă, iubitoare de adevăruri alternative și de știința făcută pe TikTok.

Articolul punea o întrebare legitimă, pe cât se poate de actuală și de dureroasă: cum trebuie să ne raportăm la profesorii care susțin teorii ale conspirației, care frecventează pseudoștiința și care militează, mediatic și politic, pentru contestarea științei?

Poți fi profesor și să distribui conspirații? Trei exemple care ne sperie

La această întrebare, sute, poate mii de membri ai fan-club-urilor acestor vedete mediatice au luat cu asalt paginile celor care au distribuit articolul din PRESShub, exprimându-se cu o violență verbală și o agresivitate greu de suportat.

Însă trebuie să revenim la întrebare, pornind de la o constatare simplă. Articolul respectiv dădea doar câteva exemple de asemenea profesori; este însă evident – iar asta am putut constata cu toții în ultimii ani – că numărul celor seduși de pseudoștiință și care o promovează este mult, mult mai mare.

E cu neputință să avem o cifră cât de cât corectă privitoare la numărul lor, dar, vorba unui distins om de știință, și măcar un singur profesor conspiraționist este prea mult.

De la numerologie la antivaccinism, de la bigotism religios la teoriile ocultei mondiale, nu există formă de pseudoștiință care să nu adune în jurul ei un număr de profesori.

În sprijinul lor, apare adeseori două argumente, care se doresc de necontestat.

Primul spune că profesorii care aderă la asemenea cauze conspiraționiste o fac în timpul liber. Că ei sunt capabili și dornici să practice o separație netă între conținuturile predate la clasă și convingerile sau pasiunile lor private.

Un argument pueril și greu de susținut, care ar implica faptul că un profesor predă copiilor douăzeci de ore pe săptămână pasiunea pentru cunoașterea științifică, iar imediat după ce iese din clasă uită tot, lasă toată știința în urmă și trăiește conform certitudinilor date de pământul plat, de semnele astrologice, de caracterul dăunător al vaccinurilor sau de bioenergiile din jurul nostru.

Al doilea argument invocă libertatea de exprimare, acest drept sfânt câștigat odată cu căderea comunismului. În numele acestui principiu democratic, oricine a căpătat dreptul de a vorbi despre orice.

Și cu deosebire cei care neavând niciun fel de cunoștințe științifice, nici măcar rudimentele unei minime gândiri critice, vehiculează și aderă la teorii dintre cele mai delirante pe care ei le consideră științifice.

Da, libertatea de exprimare este o virtute democratică, obținută după lupte sociale și politice care au durat sute de ani.

Ea s-a fixat ca drept al individului autonom de a se defini ca actor social, capabil să contribuie la dezvoltarea societății democratice. Ea mai înseamnă și certitudinea că practicând această libertate, vom continua să fim liberi și să ne vorbim unii altora în viitor.

Dar această libertate funcționează doar împreună cu o responsabilitate.

Ce valoare pentru libertatea de exprimare pot să aibă spusele unui profesor de drept în materie de meteorologie sau medicină dacă fanii lui pătimași transmit acest mesaj când idolul lor e contestat: „venim noi după voi, vă găsim!” sau când colegii de partid ai aceluiași profesor întocmesc liste cu cei care trebuie să fie condamnați la moarte ca trădători atunci când partidul lor ajunge la putere?

Să o spunem însă mult mai simplu: atât deosebirea dintre responsabilitatea publică a educării și viața privată a profesorului, cât și invocarea libertății de exprimare sunt pretexte pentru dezlănțuirea în societate a unor deliruri colective.

Acestea pun sub semnul întrebării chiar fundamentele democratice ale societății moderne: mai întâi, ele contestă însuși rolul științei și felul în care funcționează ea în viața noastră.

Inventarea de științe alternative nu este știință, ci speculație și fraudă mentală. E greu de imaginat o școală în care profesorii se pot dedubla cu atâta dibăcie între promotori ai științei la clasă și aprigi susținători ai fraudei intelectuale în privat.

Apoi, folosirea libertății de exprima pentru a răspândi cele mai aberante teorii contravine acestei libertăți înseși, pentru că sfârșește prin a o suprima.

Faptul că majoritatea conspiraționiștilor îmbrățișează ideile extremei drepte și ale radicalismului nu e deloc întâmplător.

Nu ar fi pentru prima oară în istorie când extrema dreaptă s-ar folosi de valorile democratice pentru suprimarea democrației.

În sfârșit, mai există un argument pentru a sublinia pericolul grav al încolonării unor profesori sub stindardele pseudoștiinței, argumentul cel mai important: școala modernă e chemată să formeze cetățeni liberi și responsabili, iubitori de știință și practicanți ai gândirii critice.

Profesorii nu doar transmit asta prin ce predau, dar sunt ei înșiși modele ale unei asemenea emancipări intelectuale și cetățenești.

Dar ce profesori sunt aceia care se înconjoară de sute de mii de fanatici plini de ură și orbire față de toți cei care nu gândesc precum acel guru pe care îl idolatrizează? Ce model etic, ce valori morale oferă profesorii pentru care zodiile și numerologia înseamnă tot atât cât fizica și biologia?

Școala românească este, pe toată lungimea ei, una din victimele care au cel mai mult de suferit de pe urma răspândirii noului obscurantism și a ignoranței voluntare. Iar aceasta este cu atât mai grav cu cât școala este loc de difuzare, prin gura și prin atitudinea profesorilor, a formelor de neștiință care erodează viața noastră în comun.

Ne rămâne doar speranța că numărul profesorilor integri și iubitori de știință e mai mare decât al celor dogmatici și extremiști, și că tinerii înșiși, elevi și studenți, vor ști să amendeze aceste comportamente deviante ale profesorilor lor.

Pentru că altfel, riscăm să transformăm în câțiva ani lumina cunoașterii în întunericul cel mai periculos al ignoranței și intoleranței.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!