Locul faptei și victima sunt cele mai importante „izvoare de cunoaștere”, sunt zonele în care psihologii criminaliști sapă „ca minerii” pentru a găsi informațiile de care au nevoie ca să rezolve cele mai dificile dosare. „«Un capăt de ață dă-mi și îl voi desface în patru!», cam așa ne spunem între noi și așa gândim; și pornim la verificări”, explică Dorin Dumitran, comisar șef de poliție, doctor în psihologie și profiler al Poliției Române.
Specializat la Unitatea de Analiză Comportamentală (Behavioral Analysis Unit) a FBI, Dorin Dumitran este din 2015 psiholog la Serviciul de Analiză Comportamentală din IGPR, structură specializată în investigarea infracțiunilor grave.
„Ori mori matale, ori mor eu! Dar eu nu mor”, i-a spus Dorin Dumitran lui Gheorghe Dincă, acum aproape patru ani. Și după 60 de ore de audieri l-a făcut pe celebrul criminal din Caracal să cedeze și să mărturisească.
Într-un interviu acordat pentru PRESSHub, Dorin Dumitran dezvăluie cum reușește să își domine interlocutorul, vorbește despre munca sa și a colegilor săi, dar și despre responsabilitatea jurnaliștilor, despre recidivă și mutarea infracțiunilor în online, unul dintre cele mai importante mesaje transmise public fiind acela că „trebuie să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă în jurul nostru”.
Câteva dintre cele mai importante afirmații făcute de Dorin Dumitran:
Capacitatea omului de a face rău este limitată doar de imaginația lui, atât!
Timpul curge întotdeauna în favoarea celui care a comis fapta.
În activitatea de psihologie judiciară, cine dobândește arta de a tăcea când trebuie deține un diamant.
Niciodată nu poți distruge complet urmele a ceea ce ai făcut!
Unele victime sunt realmente distruse, iar viața lor s-a făcut țăndări.
Nu pui față în față fetița violată cu tatăl violator!
În traficul de persoane, a crescut rafinamentul infractorilor și a scăzut vigilența ”țintelor”
Este foarte important ca adolescentele să aibă pe cineva de încredere. Cele mai dificile cazuri în care am lucrat au fost cele în care viața adolescentei era un secret absolut. Nimeni nu știa de ea, nimeni nu știa ce face…
Împiedicarea recidivei trebuie să intereseze întreaga societate, nu numai Penitenciarele și Poliția.
PRESSHub: Cum se ajunge la identificarea criminalului într-un dosar cu autor necunoscut? De unde se începe și care sunt pașii?
Dorin Dumitran: Evident că la început și tu, ca polițist, te afli în necunoscut. Știi de unde să începi, știi cu ce să începi, pentru că ai procedurile necesare, numai că încă nu știi care sunt cele mai importante informații, astfel încât să nu pierzi timpul. Pentru că timpul curge întotdeauna în favoarea celui care a comis fapta.
În faptele cu autor necunoscut, în primul rând cele mai importante izvoare de cunoaștere sunt două: locul faptei și victima. De aici pornești. Nu interesează pe nimeni teoriile tale, experiența sau notorietatea ta.
Totul este nou pentru orice polițist, indiferent cât de experimentat este. Polițiștii nu cred în ,,intuiții” sau ,,străfulgerări mintale”. Ei cred în fapte și în ceea ce se poate susține în construirea unor piste investigative, astfel încât să nu ,,bată pasul pe loc”.
Locul faptei și victima, noi le vedem ca mine de informații și chiar ,,săpăm” ca minerii. Din acestea, și din alte investigații, vin informațiile. Sau doar o informație: ,,un capăt de ață dă-mi și îl voi desface în patru!”, cam așa ne spunem între noi și așa gândim; și pornim la verificări.
Nu te uiți la ceas și uiți de problemele de acasă, de foame, etc. pentru că trebuie să te miști rapid. Uneori Natura îți stă împotrivă sau alteori parcă nimic nu se leagă…
Activitatea de investigații este un puzzle, un joc de logică iar dacă ai și puțină șansă, acest joc se va transforma într-un joc de strategie.
În ultimul caz, ești încântat că investigațiile te-au pus pe o pistă viabilă, care dă roade, care conduce la restrângerea cercului de suspecți și, în final, la capturarea autorului. Iar de aici, munca se mută în alt registru…de aceea am menționat cuvântul ,,strategie”.
Într-un interviu acordat acum câțiva ani vorbeați despre indiciile extrem de importante pe care vi le-a putut oferi una dintre victime – mirosul agresorului, sunetul vocii, faptul că bărbatul s-a trântit pe pat. Contează enorm ca victima să coopereze cu dvs. Care e cheia acestei cooperări?
Da! Atunci, în interviul din Adevărul indicat de dumneavoastră, subliniam importanța acestor detalii pentru capturarea unui autor necunoscut. Este esențial să stabilești un contact sufletesc foarte bun cu victima… nu este nevoie să fii neapărat psiholog sau să ai cine știe ce cursuri, formări de specialitate.
Firește, asta ar ajuta, dar cele două ,,instrumente muzicale anchetator-victimă” trebuie acordate rapid și… să menții armonia. Ce vreau să spun?
Eu văd contactul uman ca două instrumente muzicale. Ele trebuie să rezoneze potrivit și în armonie.
Uitați un exemplu: am avut un dosar cu o fată minoră…Prin ce trecuse biata fată, nu pot expune aici, însă, crease o legătură fantastică cu o polițistă…o legătură sufletească cum rar am văzut…Ba nu! Nu mai asistasem la așa ceva, la ceva atât de frumos și de profund…
Fata (14 ani, avea) nu-i dădea drumul la mână polițistei!…Am sesizat imediat, în fracțiune de secundă, că puteam fructifica această legătură, să o încurajez și să o mențin, alături de colega mea, anchetator. Colega mea a fost incredibilă…repet! Fără a avea studii de psihologie!
Rezonanța ei ca anchetator în relație cu victima a fost cheia! De ce? Pentru că este premisa confortului sufletesc pe care îți vei așeza întrebările care te interesează, adică, acele întrebări de detaliu privind abuzurile sexuale la care a fost supusă…Astfel, atenuezi impactul întrebărilor pe care le pui și îl ,,asiguri” prin altă cheie…Am anchetat împreună cu colega mea și ,,i-am dat de cap la dosar”, cum spunem noi…
Când vă aflați în fața suspectului, cum reușiți să vă dominați interlocutorul?
Am patru reguli personale:
- Nu domini.
- Nu păcălești.
- Nu promiți.
- Poartă-te frumos pentru că ai numai de câștigat.
…și un îndemn pe care mi-l dau mereu: „Învață când trebuie să taci!”
Dacă mă întrebați care este cel mai greu lucru de deprins – în ăștia 27 de ani de psihologie -…acesta este… ultimul! În activitatea de psihologie judiciară, cine dobândește arta de a tăcea când trebuie deține un diamant! Nimeni nu te învață asta.
Doar practica și „să tragi cu ochiul” la colegii tăi care reușesc să facă asta. De aceea, le sunt recunoscător multora!
Nu mă interesează să fiu într-un fel. Mă interesează să aflu, să rezolv puzzle-ul, dar dacă pot fi ca apa, atunci ar fi bine. Dacă tu, ca anchetator ești ,,stâncă” și celălalt devine ,,apă”, atunci…creează o fisură în tine. Vei pierde!
Dacă un copil spune că a fost violat iar adultul suspect susține că sunt doar invenții, cum aflați cine spune adevărul?
Ohooo, asta este greu! Eu aflu prin cel puțin trei modalități pe care, dacă le-aș descrie aici pe toate, nu ne-ar ajunge… un an. Așa, pe scurt, acestea sunt:
- Studiez contextul (oricare ar fi el). Exemplu: Dacă un copil a fost violat în familie, trebuie să cunosc constelația familială. Toată și în amănunt.
- Studiez alte contexte, chiar dacă nu au legătură cu faptele.
- Sunt foarte atent la declarații, la calitatea lor.
Abia după ce ”mi-am făcut” temele, trec la suspect și la victimă unde mă ajută instrumentarul psihologic. Este o muncă de mare finețe care necesită cel puțin două calități personale: răbdare și atenție la detalii.
Confruntările între „actorii penali” (suspect, victimă, autor, martor) sunt frecvente/obligatorii?
Nu! Nu sunt nici frecvente, nici obligatorii. Mai mult, unele sunt interzise de lege. Nu pui față în față fetița violată cu tatăl violator!
Din multitudinea de dosare penale și tipuri de infracțiuni existente, ce fel de cazuri ajung la dvs și la colegii dumneavoastră?
Noi contribuim la dosarele penale care privesc următoarele infracțiuni:
- Infracțiunile de omor/omor calificat sau tentativele la astfel de infracțiuni comise de către autori identificaţi sau neidentificați, cu mod de operare deosebit/semnătură criminală, asupra uneia sau a mai multor victime, infracțiuni aparent întâmplătoare, fără motivație, sexual orientate, recunoscute/suspectate ca făcând parte dintr-o serie.
- Infracțiunile de viol și agresiuni sexuale comise de către autori identificaţi sau neidentificați, cu modalități deosebite de comitere/semnătură criminală (violență excesivă, folosirea kit-ului de viol, etc.), susceptibile sau nu a face parte dintr-o serie, precum și agresiuni sexuale cu victime minori comise printr-un mod de operare deosebit sau în formă continuată.
- Infracțiunile de amenințare, șantaj sau răpiri de persoane, comise de către autori identificaţi sau neidentificați, cu moduri de operare deosebite (autori multipli, răpire din locuință sau din instituții publice, prin utilizarea internetului, folosirea de arme de foc, solicitarea de răscumpărări etc.) sau asupra persoanelor minore.
- Incendieri criminale, susceptibile a face parte dintr-o serie sau produse cu un mod de operare deosebit.
- Dispariții de persoane în împrejurări suspecte (când se suspectează existența unui interes criminal pentru dispariția persoanei).
- Infracțiuni de determinare/înlesnire a sinuciderii;
- Omor disimulat în sinucidere sau existența unor indicii în sensul arătat;
- Sinucidere disimulată în omor sau existența unor indicii în sensul arătat;
- Omor disimulat în moarte suspectă sau accidentală sau existența unor indicii în sensul arătat.
- Infracțiuni de mare violență săvârșite de către bolnavii psihic.
În toate acestea, lucrăm prin ordonanța emisă de procuror/organul de urmărire penală și sub supravegherea acestuia.
Câți sunteți în toată țara și cam câte dosare aveți în lucru?
Serviciul de Analiză Comportamentală nu are corespondent la nivel teritorial, ceea ce înseamnă practic că noi ,,acoperim” țara, deplasându-ne în misiuni operative lucrând împreună cu polițiștii, colegii noștri, de la nivelul inspectoratelor de poliție județene și sub coordonarea procurorului de caz.
Numărul dosarelor în care lucrăm poate varia și chiar constatăm că, din anul 2014, am crescut atât la numărul de dosare în care suntem solicitați, cât și la complexitatea lor. Ce constat eu este că suntem solicitați în dosare din ce în ce mai dificile și astfel numărul lor devine irelevant.
În cadrul proiectului MEMO („Mutual Exchange of Modi Operandi in Violent Crimes Cases”) structura noastră s-a îmbogățit, de curând, cu înființarea compartimentului ViCLAS care, prin baza de date creată, asigură schimbul de informații criminalistice referitor la modurile de operare în cazurile de omucideri, infracțiuni sexuale violente și pedofilie, în vederea realizării de conexiuni și legături între cazuri similare și persoane cercetate, înregistrate în baze de date similare utilizate la nivelul Uniunii Europene.
Evident, această bază de date trebuie alimentată cu informații și pentru aceasta lucrează atât structura noastră, cât și polițiștii de la nivelul structurilor de poliție judiciară din țară.
Cum apreciați dvs că a evoluat traficul de persoane în România în ultimii ani, ce v-a tras atenția?
Ceea ce am constatat eu în dosarele în care am lucrat împreună cu structura D.I.I.C.O.T. a fost o importantă mutare a infracțiunilor de acest gen în mediul online. Desigur, s-ar putea să fiu în eroare, dar asta am constatat.
Ce mi-a tras atenția? Patru lucruri:
(1) a crescut rafinamentul infractorilor, s-a ,,îmbunătățit” abordarea viitoarelor victime. Și-au dat seama că merită să ,,stea la prosteală” o lună, două sau mai mult.
(2) A scăzut vigilența (viitoarelor victime) ,,țintelor”,
(3) în mediul acesta online, tot ceea ce este privat, intim, a început să devină public și nu cred că este ok,
(4) societatea și relațiile umane sunt impregnate, din ce în ce mai mult, de sexualitate. Astfel, se corupe însăși relația dintre unii oameni, care ,,nu mai văd corect”.
Ați postat recent două articole despre incest. De ce? Avem multe astfel de cazuri, șocante pentru orice om normal?
Noi ne bucurăm dacă oamenii citesc, pentru că încercăm să postăm materiale valoroase și care, în plus, au trecut și „proba realității”! Noi nu viciem prin intervenții personale, pentru că de ,,părerisme” cu iz științific lumea este sătulă.
Incestul este o chestiune foarte, foarte sensibilă. Fapta în sine este respingătoare în act, modalitate de comitere, repetabilitate și particularitate. Fiecare incest este unic prin cei doi (autor-victimă), iar impresionarea (chiar dacă este practic un ecou teribil care te lovește în plin când afli detalii, povestiri) trebuie să o deplasezi rapid în altă parte.
Altfel, îți poate afecta judecata și investigația, este foarte delicat, asta vă pot spune!
Îți trebuie multe calități personale pentru a investiga infracțiunile la viața sexuală, dar aș pune pe primul loc o filosofie de viață aparte. Un mod cuminte și așezat de a vedea lumea, omul și viața. Părerea mea…
Traumele copiilor, pe care le-am constatat, au fost teribile. Unele victime sunt realmente distruse, iar viața lor s-a făcut țăndări. Le vezi suferința și încerci să ajuți cât poți tu, ca om, având grijă și la tine să nu te copleșească. Recunosc că, au fost situații în care, efectiv, am tras aer în piept înainte de a viziona, de exemplu, un material video în care erau filmate abuzurile, dar tot eu îmi spun: „capacitatea omului de a face rău este limitată doar de imaginația lui, atât!”.
În opinia dvs, violatorii, în special de copii, sunt oameni bolnavi psihic? Cât de mare este rata de recidivă și cum vi se par pedepsele din legislația noastră?
Ca să dai un răspuns la această întrebare, trebuie să stabilești ,,punctul de sprijin” (referențial). Să stabilim o convenție, că boala psihică o înțelegem, ambii, cam în același registru. Dar acum, nu intrăm în amănunte.
Conform înțelesului comun acordat bolii psihice, răspunsul este negativ: violatorii de copii nu sunt (exclusiv) bolnavi psihic. Ei suferă de o tulburare (sau mai multe) care le afectează condiția medicală mintală naturală, eventual somatică. Ar fi mult de povestit, mai ales și pentru că această chestiune nu este lămurită pe deplin nici azi și este uneori subiect de scandal…
Mă întrebați de recidivă, însă nu știu să vă răspund cu cifre. Știu că sexualitatea umană este o forță redutabilă, care poate deveni copleșitoare. Mereu îmi spun ceea ce știu, ca să nu uit ce este deja consacrat în Știință: există patru forțe în Univers și acestea sunt: interacțiunile ,,tari”, interacțiunile ,,slabe”, gravitația și electromagnetismul. Toate astea patru sunt menționate de Fizica teoretică. Eu adaug, în plan uman, dar nu numai, sexualitatea. A spus-o Freud și alții…
Din practica personală, majoritatea infractorilor sexuali vor recidiva, iar pedepsele nu rezolvă problema recidivei. Politicile penale din alte state au demonstrat că pedepsele mari nu previn recidiva. Chestiunea asta, consider că este o percepție așa, numai „prin ochean”, pentru că împiedicarea recidivei trebuie să intereseze întreaga societate, nu numai Penitenciarele și Poliția. De aceea, trebuie să ai mecanisme sociale multiple și complexe pentru prevenirea recidivei.
Cazul Dincă este un caz încheiat, așa că putem să vorbim despre el. Ați avut un rol extrem de important în rezolvarea lui. Cât de greu v-a fost și de ce credeți că a fost atât de mediatizat totul? Au mai existat astfel de cazuri după aceea?
Pentru mulți a fost greu, nu numai pentru mine.
Mediatizarea are diferite fațete și poate veni ,,la pachet” și cu lucruri bune și cu lucruri mai puțin dorite. Depinde de perspectiva din care privești lucrurile și asta trebuie dezbătut înainte de orice răspuns.
Lucrurile bune vin atunci când presa a ajutat Poliția, când jurnaliști redutabili ,,au pus umărul” la înfăptuirea justiției și o fac în continuare în mod lăudabil! Exemplele sunt nenumărate!
Din punctul meu de vedere, privind o altă fațetă și având în vedere că, potrivit legii, urmărirea penală nu este publică, descrierea modului în care a operat inculpatul „a dat de gândit” unor criminali care s-au apucat, ulterior, să incendieze cadavrele victimelor lor…crezând că, prin aceasta, vor distruge complet urmele. S-au înșelat amarnic… În literatura de specialitate, poartă numele de „copycat killings”, adică crime la indigo. Acești criminali trebuie să știe un lucru foarte simplu: niciodată nu poți distruge complet urmele a ceea ce ai făcut!
Nu discutăm despre cazul Tate (și el intens mediatizat zilele acestea, dar în care Justiția nu și-a spus cuvântul final), însă cei doi frați au acționat în România ani de zile și la vedere, fără să fie deranjați în vreun fel. Cum a fost posibil așa ceva?!
Nu știu ce înseamnă „deranj”. Știu, însă, că trebuie să ajungem la un nivel de dezvoltare în societate în care trebuie să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Mă uit cu interes la experimentele sociale făcute de români, care sunt postate pe site-uri sau ajung în mainstream.
Te pune pe gânduri reacția unora dintre noi când se simulează săvârșirea unei infracțiuni pe stradă…Îmi amintește de celebrul sindrom descris în Neurologie, sindromul AAA: afazo-apato-abulic….nu reacționăm, nu ne băgăm, nu ducem la capăt ceea ce am început.
Trebuie să lucrăm mai mult…toți, absolut toți la ceea ce suntem și la ceea ce dorim să devenim. Știu că sună a șablon dar așa văd eu lucrurile…
Au trecut 9 ani de la înființarea S.A.C., timp în care internetul a ajuns aproape în fiecare casă. Ce sfaturi le-ați da în special adolescentelor, cele mai vulnerabile în fața experimentaților „loverboys”.
Nu am reprezentarea exactă a întregului fenomen. Ceea ce am constatat eu a fost creșterea sesizărilor (reclamațiilor), în perioada pandemiei. Asta mai poate sublinia un aspect: cresc sesizările și pentru că persoanele vătămate și oamenii de bună-credință din anturajul lor reclamă abuzul pentru că nutresc încrederea că ,,lucrurile nu vor rămâne așa”, că se va face dreptate. Acesta este un lucru bun!
Am încetat să mai dau sfaturi, însă este foarte important ca adolescentele să aibă pe cineva de încredere. Cele mai dificile cazuri în care am lucrat au fost cele în care viața adolescentei era un secret absolut. Nimeni nu știa de ea, nimeni nu știa ce face…
Dacă eu, ca polițist, găsesc măcar o persoană care chiar știa despre victima mea (sau pe cale să devină victimă…), atunci pot interveni rapid. Dacă nu, situația se complică și dificultățile de probare a infracțiunii cresc exponențial.
O întrebare de final: Există „crimă perfectă”?
Și cinematografia a renunțat să mai promoveze pelicule cu crime perfecte, chiar dacă are dreptul la această creativitate.
Răspunsul este „Nu”. Nu există crimă perfectă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Articol publicat în Campania Națională de Conștientizare în privința Traficului de Persoane, derulată de Freedom House România în cadrul proiectului Stop-AT.
[…] Interviul complet îl puteți citi pe PRESShub. […]