Indicele de Modernitate a României (IMR) a crescut cu 9 puncte în 25 de ani, ajungând la 48 pe o scală de 100 de puncte, potrivit unui studiu realizat de cercetătorii Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Potrivit studiului, între anii 1993 și 2018 se observă o creștere de la 39 la 48, pe o scală de 100 puncte a Indicelui de Modernitate a României (IMR).
Pe grupe de vârstă, IMR se prezintă astfel: 39 la românii născuți în 1960 (din Generația Baby Boomers), 44 la cei născuți în 1980 (trecerea de la Generația X la Generația Y/Millennials) și 49 la cei născuți în 2000 (din Generația Z).
Concluzia mai exactă a studiului este că România se modernizează, poate mai lent față de aspirații și așteptări, dar o face, iar în parte, creșterea nivelului de modernitate reprezintă și o consecință a intrării în arenă a generațiilor mai tinere.
Din prezentarea studiului aflăm că, pentru calcularea IMR, s-au urmărit următoarele aspecte: (1) individualism (autonomie)/colectivism; (2) încredere/neîncredere; (3) indulgență/datorie și (4) satisfacția față de propria viață.
În interviul cu profesorul și psihologul Daniel David, unul din autorii studiului, am încercat să prezentăm rezultatele cercetării în raport cu locurile comune, percepțiile încetățenite despre români și datele studiului privind profilul lor psiho-cultural. Se confirmă sau nu? Se susțin sau nu se susțin unele aprecieri comune asupra comportamentelor psihosociale când e vorba de români? Folosim corect termenii atunci când ne autodefinim? Înțelegem exact ce presupune încrederea, individualismul, religiozitatea, solidaritatea, atunci când ne analizăm societatea și reacția ei mai ales în situații de criză?
PRESShub: Domnule profesor, obișnuim să spunem: „viața românilor s-a schimbat fundamental după 1989”. Din studiul dumneavoastră, privind modernizarea psihoculturală în România, ce reiese? Cât de schimbați cu adevărat suntem?
Daniel David: Da, ne-am schimbat și ne schimbăm, în sensul modernizării psihoculturale. În figurile de mai jos se vede cum a evoluat modernitatea României în timp și pe generații. Prin modernitate înțelegem aici:
(1) profilul autonom (nu colectivist) al țării, alături de descentralizarea (nu concentrarea) puterii sociale;
(2) încredere interpersonală,
(3) valorizarea indulgenței (nu doar a pedepselor în modelarea comportamentului) și
(4) satisfacția cu propria viață. Se vede în figurile prezentate că, parțial, modernizarea psihoculturală a României depinde de generațiile mai tinere.
Referitor la individualism vs colectivism, invoc din nou un șablon popular: „românii au devenit foarte individualiști după revoluție”. Cât de corectă este o astfel de afirmație?
În limbajul comun, individualism înseamnă egoism, lipsă de încredere în ceilalți și/sau cinism. Aceste atribute au fost mereu crescute la români și foarte probabil că situația dificilă imediat după Revoluție a favorizat exprimarea lor.
Dar nu asta înseamnă individualism în psihologia științifică. Individualism înseamnă autonomie și anume că oamenii constituie grupuri pe bază de valori comune, rolul grupului fiind de a-i ajuta în emancipare și la realizarea binelui comun; un astfel de grup, de tip comunitate, este foarte solidar în interior, dar și cu cei din afară, care sunt bineveniți în grup dacă au valorile grupului.
Colectivismul psihologic înseamnă că grupurile se constituie în logica unei familii extinse, grupul fiind mai important decât individul, care trebuie să servească interesele grupului; un astfel de grup, de tip colectiv, este foarte solidar în interior, dar cu neîncredere față de cei din afara grupului („noi vs. ei”; „ceilalți”; „nu sunt de-ai noștri” etc.).
Cum se vede această pereche autonomie vs. colectivism în pandemie? Ce implicații a avut profilul psihocultural în comportamentul de criză?
Paradoxal, ambele au ajutat! Colectivismul psihologic vine adesea cu concentrarea puterii sociale: oamenii acceptă și ascultă de șefi. Așadar, autoritarismul autorităților, impus în primele zile din martie cu armata pe străzi, a dus inițial la comportamentul dorit. Indivizii autonomi (individualismul) își asumă o responsabilitate mai mare în propria sănătate prin autodisciplină.
Așadar, în perioada stării de urgență am reacționat destul bine, în comparație cu multe alte țări; spun „destul de bine” și nu „bine” sau „foarte bine”, pentru că românii adesea au suprimat vechea rutină de viață, așteptând să treacă pandemia, fără să-și organizeze disciplinat o altă rutină de viață pentru pandemie.
Problema a fost trecerea haotică la starea de alertă (am avut câteva zile fără reglementări clare), care a eliberat comportamente suprimate în perioada stării de urgență. Acestea nu au mai putut fi controlate ulterior cum ar fi vrut autoritățile.
Noi știm din psihologie că un comportament suprimat se va întoarce, după eliminarea constrângerilor, cu durată, frecvență și intensitate mai mare decât înainte.
În plus, pericolul și pedeapsa și-au pierdut din rol, oamenii gândind că, dacă ar fi chiar atât de mari pe cât se spune, nu ar fi lăsat autoritățile lucrurile nereglementate; asta a redus complianța tuturor. Apoi, restricțiile nu au mai fost întărite în perioada stării de alertă prin pedepse potențiale majore, ceea ce a redus și complianța structurilor colectiviste.
Din studiile trecute reieșea că avem un grad scăzut de încredere, în general. Cum a evoluat încrederea în timpul pandemiei? Mă gândesc la încrederea în ceilalți din jur, dar și în autorități.
Nu am făcut aceste evaluări specifice pandemiei. Știu însă că nivelul general al încrederii interpersonale a crescut între 2012 și 2018, iar în România tinerii încă au un nivel de încredere interpersonală mai crescut decât seniorii.
Deși în multe țări vestice, SUA spre exemplu, seniorii au un nivel mai crescut de încredere interpersonală decât cei tineri. Cu toate acestea, nivelul de încredere interpersonală al tinerilor români este mult mai scăzut decât al tinerilor din SUA. Aceste informații pot ajuta la formularea unor politici publice care să crească încrederea și în care încrederea contează.
Există o corelație între profilul psihocultural și vulnerabilitatea la teoriile conspiraționiste? Și cum se explică mecanismul de adeziune la acestea?
Aici nu contează atât de direct profilul psihocultural, cât educația. Este drept că educația stimulează autonomia, în dauna colectivismului, și atunci apar relații interesante între toate aceste variabile.
Abandonul școlar, analfabetismul funcțional, analfabetismul științific crescut, nestimularea în școală a gândirii critice, neîncrederea interpersonală și în autorități, cinismul care subminează autoritatea experților, promovarea în spațiul public a unor „specialiști” din zona pseudoștiinței (vrăjitori, astrologi, ghicitori în stele etc.) sunt factori psihosociali care determină, favorizează separat și împreună teoriile conspiraționiste.
Un student voluntar care activează într-un call-center la Direcția de Sănătate, după discuțiile cu pacienții de covid-19 îmi spunea că, din observațiile lui, cei care neagă boala sunt și cei mai speriați de ea. Este negarea aceasta o formă de apărare sau de ignoranță, de lipsa de educație?
Da, în cazul unora poate să fie. Negarea este un mecanism de apărare, defensiv, de coping, altfel spus, de adaptare, prin care facem față realității copleșitoare, negându-i existența sau importanța. Unii au un stil cognitiv represiv mai general – evită informații despre realitate – alții un stil cognitiv senzitiv mai general – caută informații despre realitate –, ambele servind adaptarea psihologică.
Sigur că un stil cognitiv poate să fie mai util sau mai puțin util în funcție de persoană, contextul în care se află și cât durează mecanismul psihologic angajat. Negarea pe termen scurt poate uneori ajuta, dar pe termen mediu și lung este adesea detrimentală.
Un alt loc comun se referă la corelația între gradul de religiozitate și atitudinea față de pandemie. În ce măsură se susține?
Da, sunt deja studii în acest sens. Spre exemplu, acolo unde religiozitatea este una crescută, atitudinile disfuncționale sunt mai ridicate (de exemplu: conspirații față de rețelele 5G, acumularea exagerată de bunuri pentru siguranță); nu există diferențe însă asupra atitudinilor funcționale (de exemplu: distanțarea / spălatul pe mâini).
Apoi, foarte probabil că aceste relații apar acolo unde religiozitatea este neîncarcată adecvat cu conținut religios, fiind mai mult superstiție. Spre exemplu, mulți creștini nu văd o problemă ca după slujba de la biserică să meargă la vrăjitori (cu magie albă) / astrologi / ghicitori în stele, adică tocmai zona de unde vin adesea teoriile conspiraționiste, deși acesta nu este un comportament de bun creștin.
Uitându-mă la mai multe studii, cred că pentru oamenii religioși, religiozitatea adecvată, bine înțeleasă, direct sau în relație cu un duhovnic, consilier spiritual-pastoral, îi ajută mult ca mecanism de adaptare (ex. le dă sens, semnificației). Religiozitatea prost înțeleasă – când se substituie științei, psihologiei sau medicinei – are însă efecte negative majore.
Daniel David este profesor de psihologie clinică și psihoterapie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Predă și la Icahn School of Medicine at Mount Sinai și este director de cercetare al Institutului Albert Ellis, ambele aflate în New York, SUA. Este președintele și directorul executiv al The International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, un centru de excelență în cercetare al Universității Babeș-Bolyai. În anul 2020 a fost ales în funcția de rector al Universității „Babeș-Bolyai”.
Acest articol a fost publicat pe PressHUB în cadrul proiectului
“COVID-19 FactsNotFake -The Emergency Newsroom. Infodemic Lie Detector”, un proiect Freedom House Romania, în parteneriat cu Trinitas TV, Radio Trinitas, Ziarul Lumina și Agenția de Știri Basilica, finanțat de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România.
Informațiile prezentate nu reprezintă poziția oficială a Ambasadei Marii Britanii. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.
