Duminică, 25 iunie, Rapidul împlinește 100 de ani. Există, în mod sigur, grupări sportive care ar putea scoate din arhive acte de naștere mai vechi decât celebrul proces verbal scris cu cerneală violetă (cerneala CFR-ului), în „localul școalei primare din Calea Griviței”. Unicitatea Rapidului constă în altceva: în poveștile sale, în geografia și sociologia sa.
Rapid este clubul sportiv cel mai bine definit geografic, în limitele aceluiași cartier în care a început acum un secol. Asta rar se găsește la noi. Dintre cluburile românești, Rapid are publicul cu structura cea mai complexă și mai diversă. Și cel mai pronunțat spirit de comunitate.
Iată patru lucruri de reținut la Centenarul Rapidului.
Un club sărac? O frază de dânșii inventată…
Sigur că în primul deceniu a fost nevoie de mult entuziasm pentru ca Asociația Culturală și Sportivă CFR, așa cum s-a numit inițial, să poată răzbi. Dar, în cele din urmă, sprijinul Căilor Ferate a fost mereu unul important. Scopul asociației a fost de la bun început de a da un sens timpului liber al lucrătorilor ceferiști – o preocupare urbană, burgheză chiar, a unei categorii de elită a clasei muncitoare interbelice.
Puzderia de secții apărute în anii 1923-1933, de la box și lupte la fotbal, rugby, sporturi nautice, ciclism sau tenis, ca și numeroasele evenimente culturale ale Asociației, multe în prezența unor membri ai Casei Regale, numai sărăcie nu arată.
De pildă, Umberto Lancia, boxer și apoi antrenor la CFR, cel care l-a pregătit pe Lucian Popescu pentru cele trei titluri europene la profesioniști (1930, 1931, 1939), era un star al Bucureștilor, favorit al revistelor mondene. A jucat până și într-un film italian turnat la București. Gheorghe Hapciuc, ciclist la clubul CFR, a participat la Turul Franței…
Sigur, suporterul ceferist putea fi considerat sărac în comparație cu protipendada bucureșteană susținătoare a Venusului (în perioada interbelică, intelectualii și artiștii încă nu pactizaseră cu Rapidul, așa cum avea să se întâmple în comunism). Dar ceferiștii aveau demnitatea lor. Iar clubul sportiv era emblema aspirațiilor lor către modernitate.
„Echipa minoritarilor”? Da, de la bun început!
Povestea cu Rapidul muncitoresc și sărac, în luptă cu „bogații” și „burghezii” de la Venus, este o invenție comunistă, care vedea lupta de clasă și pe terenul de fotbal.
De fapt, în perioada interbelică, FC Rapid, societate de fotbal profesionist, creată în 1936 prin desprinderea de CFR, nici nu mai era considerată în presa vremii drept echipă muncitorească, deși suporterii săi erau, bineînțeles, în special ceferiștii.
Altele erau atunci preocupările, nicidecum lupta dintre burghezie și clasa muncitoare: se discuta intens despre profesionism versus amatorism și „românizarea sportului”.
În ambele aspecte, Rapidul devia nepermis de la linia generală impusă de presa interbelică, fie ea cu simpatii de stânga sau de dreapta.
Pe când cuvântul de ordine era amatorismul, Rapidul sfida prin profesionism, cu jucători plătiți bine, care gustau din plin plăcerile vieții în Micul Paris și făceau deliciul presei mondene. Sigur, nici fotbaliștii rivalei Venus nu erau deloc amatori și buzunarele lor erau cel puțin la fel de pline.
Dar „vina” Rapidului era că-și asuma fără tăgadă statutul de club profesionist și – păcat capital ! – aducea străini. Manager era Constantin Bauer, un german originar din Timișoara. Se spune că el a adus de la Viena celebrele tricouri cu dungi subțiri, vișinii…
În echipă: Baratky, Auer (amândoi jucaseră pentru Ungaria), Vintilă Cossini (italian pe jumătate), Raffinski, Wetzer, Willy Sipoș ( internațional iugoslav)…
Antrenor: ungurul Kalman Konrad, adus de la Bayern Munchen. A… mai era românul Ionică Bogdan, transferat pe bani grei (o, Doamne!) exact de la Unirea Tricolor, echipa simpatizată de legionari.
Până aici! Rapidul devine ținta preferată a presei cu simpatii de dreapta și a celei legionare – de la Universul la Curentul sau Buna Vestire. „Venetici”, „mercenari străini”, ”relicve” dar mai ales… „minoritari” – acestea sunt atributele conferite rapidiștilor în presa vremii. Cei de azi n-au inventat nimic…
„Eternul Derby”. Nu… nu este acela
Există Il Classico, există Old Firm, există Derby della Madoninna. În România există „Eternul Derby”. Este denumirea dată de jurnaliștii interbelici meciurilor de foc dintre Venus și Rapid, o rivalitate care a marcat anii de dinainte de război.
A fost prima mare rivalitate din fotbalul românesc, care a ținut treaz interesul ziarelor și al tot mai numeroșilor pasionați de fotbal din epocă – gândiți-vă doar la finala Cupei României din 1940, jucată de patru ori până să se stabilească un câștigător, într-o vreme în care „loteria” penalty-urilor nu se inventase.
Cât de intensă era confruntarea dintre „vișinii” și „negri” ne-o dovedesc până și paginile de teatru. În 1939, la Teatrul Comedia, transformat în grădină de vară, se joacă piesa „Între Venus și Rapid”, pusă în scenă de Sică Alexandrescu. Piesa, o adaptare din limba engleză de Tudor Mușatescu, redă povestea a doi prieteni despărțiți de marea rivalitate…
Dar această pasionantă luptă a durat puțin.
Rapidul a început să-și facă loc printre cei mari de prin 1935. În primăvara lui 1944, campionatul se întrerupe în etapa a 13-a din 22, fără a se mai relua vreodată.
Rapid se află, detașat, pe primul loc. Venus… pe ultimul. Patronul său, Gabriel Marinescu, prefect al Capitalei și ministru de Interne, omul de încredere al lui Carol al II-lea, fusese ucis de legionari, în 1940, la Jilava…
Venus a dispărut odată cu lumea din jurul său, care nu mai avea loc în noua orânduire impusă cu tancurile sovietice. Unirea Tricolor a fost confiscată de Ministerul Afacerilor Interne și transformată în Dinamo.
Societatea profesionistă FC Rapid a fost desființată peste noapte și echipa readusă, forțat, la CFR. O naționalizare numită, oficial, „sindicalizare”.
FC Craiova, o echipă puternică în epocă, a fost și ea „sindicalizată”, devenind echipa funcționarilor comunali.
Și așa s-a sfârșit o epocă. Iar expresia „Eternul Derby” avea să fie furată de presa comunistă și atribuită meciului dintre cluburile militarizate impuse de ocupanții sovietici.
Incomodați în dictaturi – dar de neînfrânt
Cine crede altceva se înșeală sau e răuvoitor: prima perioadă a „puterii populare” a fost una extrem de grea pentru Rapid, redenumită CFR și apoi Locomotiva. Poate cea mai grea, fiindcă însăși identitatea i-a fost pusă la încercare.
Țara și Bucureștiul s-au umplut de CFR-uri și Locomotive, într-o încercare a autorităților de a șterge identități. Uniformizarea orașelor începută de Gheorghiu Dej și cea a satelor, din perioada târzie a lui Ceaușescu, a avut un precursor în uniformizarea sportivă.
Cluburile ajunseseră să nu mai poarte nume, ci inițiale – CFRB era Rapidul, CFRC era CFR Cluj, CFRT era echipa feroviară din Timișoara…Veneau apoi numeroasele „Știința”, „Metalul” , ”Constructorul”… și cam asta era.
Dar încercarea de ștergere a identității nu a reușit. Denumirile au putut fi schimbate. Nu și oamenii.
Un denunț anonim către Consiliul pentru Cultură Fizică și Sport, cu referire la un meci din 1949 dintre CFRB (!) și CCA (viitoarea Steaua) arată cam cum vedeau oamenii problema.
Autorul denunțului se arată revoltat de faptul că, din primul minut, „fără a cunoaște măcar evoluția celor două echipe” , miile de spectatori au admonestat echipa Armatei și au ținut în mod vehement partea ceferiștilor.
Ba, chiar și militarii prezenți la meci au strigat tot pentru CFR – e drept, mai cu reținere…
În perioada „dictaturii proletariatului”, a anilor 1950, Rapid (CFR, Locomotiva) a retrogradat de două ori, iar cei mai buni jucători din țară mergeau deja la CCA și Dinamo.
Autorul denunțului vine de altfel cu o explicație pentru ostilitatea arătată echipei Armatei: „CCA nu crește jucători și preferă să-i racoleze de la echipele muncitorești”…
Gata cu Locomotivele.
Rapid redevine Rapid în 1958 – anul în care trupele sovietice pleacă din România.
Ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej și primii ai lui Nicolae Ceaușescu aduc o relativă liberalizare a regimului.
Chingile ideologice slăbesc, influența Moscovei se face mai puțin simțită, se reiau legăturile cu Occidentul, dosarul de cadre își pierde din importanță în favoarea competenței.
Toate sunt relative – România rămâne o dictatură închisă și absurdă – dar chiar și o ușoară slăbire a șurubului permite o explozie a creativității și spiritului liber în literatură, în film, în teatru, în arte plastice și muzică, pe întreaga perioadă a anilor 1960-1970. Și nici sportul nu face excepție.
Sunt anii unor performanțe deosebite, în sporturi individuale și de echipă.
Pentru Rapid, această scurtă perioadă de dezgheț este și cea mai fertilă din timpul comunismului, cu emblematicul titlu din 1967 ( „fără milă și pomană, Rapidul e campioană”), cu cele trei Cupe ale Campionilor Europeni la volei masculin, Cupa Campionilor Europeni la handbal feminin, prima medalie olimpică (argint pentru Valeria Bufanu la 110 metri garduri, Munchen 1972) și numeroase alte titluri naționale.
Dar altceva este cu adevărat important pentru acei ani.
Este perioada în care intelectualii Bucureștiului, scriitori și universitari, actori, oameni de teatru, cineaști, muzicieni vin aproape de Rapid, găsind în acest vechi cartier muncitoresc o fărâmă de viață reală amintind de Bucureștii de altădată iar în stadion un spațiu al libertății.
A fost cea mai importantă schimbare în termeni sociologigi din istoria centenară a clubului și care a pus bazele comunității de azi: deschisă, diversă, unită, încrezătoare în forța ei.
După mijlocul anilor 1970, național-comunismul a aruncat România într-o gravă criză economică și socială. Au fost ani cumpliți și pentru Rapid, care nu a mai contat în niciun sport, nici măcar la nivelul întrecerilor individuale. Totul fusese confiscat de cluburile militarizate.
Dar, la fel ca și în anii de început ai comunismului, Rapidul învins pe terenuri nu a putut fi înfrânt în societate. Pentru că apăruse deja personajul colectiv de neclintit: publicul.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
