Sâmbătă după amiază, la o zi distanță după ce rezoluția propusă de Statele Unite și Albania în Consiliul de Securitate a fost respinsă, iar China s-a abținut în mod notabil, cele mai importante bănci chineze de stat au primit instrucțiuni de limitare a tranzacțiilor cu Rusia. Practic, în acest fel China se aliniază parțial sancțiunilor adoptate de americani și europeni ca urmare a invadării Ucrainei.
Această măsură nu este însoțită și de o condamnare publică și formală a agresiunii ruse, ceea ce ridică semne de întrebare asupra duratei limitării operațiunilor bancare, dar și asupra logicii care stă în spatele reacției Chinei în acest context.
Diplomația Chinei în ultimele zece zile, mai ales în ultimele trei, de când Putin a atacat Ucraina, constă într-o combinație de contorsionism verbal și decizii cu jumătăți de măsură. Pe de o parte, încearcă să se strecoare între nevoia de a evita o aliniere prea rapidă și vizibilă cu Statele Unite și cea de a menține credibilitatea ideii de suveranitate, pe care o pune în mod oficial în inima politicii sale internaționale.
Pe de altă parte, China încearcă să obțină un profit economic maxim din întreaga situație, fără a neglija faptul că poziția de mare putere vine cu o serie de responsabilități și așteptări, inclusiv unele din partea sateliților politici pe care nu-și poate permite să-i dezamăgească.
Citește și: E posibil ca cei 13 soldați din Insula Șerpilor să fie totuși în viață
Cum se împacă discursul liderilor chinezi, pentru care conceptul de suveranitate este sacrosanct, cu refuzul de a recunoaște natura agresiunii putiniste, apoi cu refuzul de a participa la sancțiunile contra agresorului?
Contradicția a fost remarcată și comentată în presa internațională, fiind apreciată ca o serioasă dilemă și o poziție de nesusținut pe durată lungă. Încă de la începutul anilor 1990, întreaga campanie de reconstruire a imaginii internaționale a Chinei s-a bazat pe ideea respectării suveranității și a integrității teritoriale a statelor, convenabilă de altfel din multe puncte de vedere: corespunde principiilor dreptului internațional, este atractivă pentru țările din lumea a treia care păstrează memoria traumatică a epocii coloniale, poate fi ușor de atașat ideii de diversitate (altă marotă a discursului politic chinez) și reprezintă refugiul ideologic perfect împotriva oricăror dificultăți rezultate din relația dificilă a statului chinez cu Tibetul, Xinjiang, Hong Kong și Taiwan.
Cum poate principiul suveranității să fie aplicat în mod diferit în cazul Rusiei
Logica acestui discurs conține și explicația pentru actuala ambivalență a Chinei. Cum poate principiul suveranității să fie aplicat în mod diferit în cazul Rusiei, pe care liderii chinezi o consideră victima presiunii NATO, respectiv al Ucrainei, în privința căreia aceiași lideri au avut nevoie de mai mult timp decât restul lumii pentru a remarca faptul că este supusă unei invazii?
Această lipsă de coerență, remarcată în comentariile internaționale, este în realitate intrinsecă încă de la origini în politica suveranității apărată de guvernul chinez. În definitiv, acest concept le-a permis să joace frecvent rolul de protector al țărilor sărace și concomitent să le îndatoreze și să le exploateze resursele naturale.
Duplicitatea limbajului și a politicii nu este nici pe departe o reacție ocazională, determinată de caracterul delicat al sancționării unei mari puteri nucleare, nici de faptul că adversitatea Rusiei față de Statele Unite este parțial împărtășită și de China.
În realitate, această duplicitate este o trăsătură profundă și fondatoare a doctrinei politicii internaționale chineze contemporane și, posibil, un bun punct de plecare pentru a atrage atenția asupra altor caracteristici ale acesteia.
Din halucinanta conferință a lui Vladimir Putin din 22 februarie am aflat cu toții care este istoria Rusiei și a lumii în interpretarea lui și care este planul său de a obține revanșa contra a ceea ce consideră că a fost o nedreptate impusă țării sale.
Ce știm, însă, despre ideile liderilor Partidului Comunist Chinez și despre proiectele lor privind locul Chinei în relațiile internaționale?
Sfârșitul comunismului în Europa a surprins China într-o poziție dificilă
Începând cu ultimii ani ai lui Deng Xiaoping acțiunea Chinei pe scena internațională a fost gândită într-o manieră care a introdus treptat atitudini tot mai active și viziuni mai ambițioase. Sfârșitul comunismului în Europa a surprins China într-o poziție dificilă: o economie slabă, cu tehnologie depășită, o societate săracă și nemulțumită, o imagine internațională sumbră după represiunea din Tiananmen. Ideea lui Deng a fost aceea de a reintroduce China în lume printr-o atitudine echilibrată și care nu lăsa să transpară mari ambiții, direcție exprimată prin deviza butangdou, „nu încercăm să conducem”.
A doua parte a anilor 1990, în care s-a lansat marea dezvoltare economică, a fost dominată de personalitatea lui Jian Zemin, care a încercat să echilibreze progresele economice cu statutul internațional, introducând noțiunea de putere națională integrală care îndreptățea China să își lase propria amprentă asupra lumii. Aceasta este perioada în care a fost asumată poziția de lider și protector al lumii a treia, mișcare facilitată de dispariția URSS și de slăbiciunea Rusiei. De pe această bază s-a construit mai departe noua poziție în politica mondială la începutul anilor 2000, în epoca lui Hu Jintao.
El a fost președintele chinez care a exprimat deschis intenția de a modifica sistemul relațiilor internaționale și chiar guvernanța mondială. Conceptul său de „lume armonioasă” (hexie shijie) constă într-o sinteză între dezideratul comunist de armonie socială și morala confucianistă interpretată ca un principiu umanist fondator al păcii sociale sau a păcii în general odată ce era transferată la domeniul relațiilor internaționale. Posibilitatea realizării acestei armonii este asigurată de emergența civilizațiilor, de progresul comunicării, al cunoașterii, al tehnologiei, care aproprie indivizii și societățile.
Nostalgia paternalistă a lui Putin
Ceea ce trebuie să știm, însă, despre aceste formule ale gândirii politice chineze, fie ea clasică sau modernă, este faptul că sub eleganța formulării metaforice se află, adesea, o realitate destul de neplăcută pentru oameni obișnuiți cu viața într-o democrație liberală. În cazul “lumii armonioase” este vorba despre fetișizarea „diversității culturale”, subterfugiul favorit al regimurilor care vor să fie scutite de obligația respectării drepturilor omului.
Tot sub această etichetă intră și concepția lumii multipolare, în care relațiile internaționale sunt dominate de un număr restrâns de mari puteri cu sateliți politici pe care-i protejează, dar îi și patronează, după modelul familiilor patriarhale. Efectele paternalismului politic ne sunt prea bine cunoscute pentru a ne mai îndoi de riscurile pe care le reprezintă.
Nostalgia paternalistă a lui Putin, care se îngrijorează de situația în care au ajuns fostele țări ale Pactului de la Varșovia, ne oferă în această privință o rememorare suficientă, ferm consolidată de atacul împotriva Ucrainei. În cele din urmă lumea armonioasă, diversitatea și multipolaritatea nu sunt altceva decât o manieră de a teoretiza o împărțire a lumii în care China să aibă o poziție egală cu Statele Unite și Rusia, iar dreptul și datoria sa de a genera leadership internațional înseamnă capacitatea de a-și difuza propriile opțiuni de cultură politică la scară globală.
Dincolo de subtextul, de altfel nu chiar atât de bine camuflat, al acestei viziuni politice, putem oare să credem în realismul și viabilitatea unui astfel de proiect? Emergența puterilor poate să conducă și la un efect exact opus celui de armonie descris în doctrina lui Hu Jingtao. Mai exact la ceea ce în teoria politică se numește „capcana lui Tucidide”, iar riscul ca aceasta să definească relația dintre China și Statele Unite a fost evocat în 2012, la finalul epocii lu Hu, de către politologul Graham Allison.
Cu alte cuvinte, emergența puterilor ar fi mai degrabă de natură să sporească între acestea competiția pentru hegemonie (ca în Grecia antică a lui Tucidide) și să le alimenteze paranoia, sporind riscul războiului. Actualul președinte al Chinei, Xi Jingping a simțit nevoia să nege personal existența acestui pericol:
„Trebuie să ne străduim cu toții să evităm Capcana lui Tucidide; noțiunea că o mare putere trebuie în mod inevitabil să caute hegemonia nu se aplică Chinei, care nu are în genele sale impulsul spre un astfel de comportament”. Această afirmație, citată de Yicai Global în 20 septembrie 2017, este bazată pe certitudinea distrugerii reciproce proprie erei armelor nucleare.
Refuzul Chinei de a vota sancțiunile contre Rusiei în Consiliul de Securitate, avertismentul său că acestea ar agrava situația, comentariul privitor la presiunea pe care NATO ar fi exercitat-o în mod iresponsabil împotriva unei puteri nucleare pot fi corelate cu această gândire.
Pe de altă parte, nu putem eluda nici contradicțiile care semnalează o anumită cantitate de ipocrizie a discursului. În primul rând semnele minore, cum ar fi preluarea argumentului pronunțat de Putin cu privire la faimoasele cinci valuri de extindere NATO. Sună impresionant să vorbim despre cinci valuri, iar unele dintre aceste extinderi sunt semnificative, dar nu toate au aceeași importanță. Să nu uităm că al cincilea val a constat în integrarea Macedoniei de Nord.
Cât de mare pericol reprezintă aceasta pentru Rusia?
Valurile precedente au adus, este adevărat, țări NATO la granițele Rusiei. Dar Rusia (sau URSS, care în concepția lui Putin se confundă cu Imperiul Rus) avea deja NATO la granițele sale și în Europa și la Marea Neagră. Faptul că Vladimir Putin utilizează manipulator astfel de argumente face parte din strategia lui irațională. Dar responsabilii chinezi nu sunt iraționali. Ceea ce înseamnă că au alte motive.
Mai greu de explicat este modul în care se potrivește cu doctrina armoniei și cu lipsa interesului pentru hegemonie mondială politica de înarmare a
Chinei din ultimii douăzeci de ani, mai ales eforturile recente de dezvoltarea a puterii navale și aeronavale. Sau cum putem pune în acord retorica suveranității și a armoniei cu tacticile agresive din Marea Chinei de Sud și anunțatele intenții de integrare a Taiwanului în China Populară? Este adevărat, ambele ținte sunt vizate nu ca obiective cu importanță militară, pentru că noile tehnologii militare au diminuat această valoare până la relativa anulare.
Taiwanul, deși este prezentat în lumina simbolisticii istorice naționale, este în realitate un obiectiv foarte practic datorită importanței insulei pentru controlul circulației comerciale în direcția Filipinelor. Dar aici descoperim o altă contradicție față de proclamata „genă” pacifistă chineză.
Xi Jinping remarcă faptul că foștii agresori din cel de al doilea război mondial au descoperit între timp căi pașnice de dobândire a prosperității. Pe această cale a comerțului și investițiilor, China, se pare, simte totuși nevoia să flexeze și mușchii forțelor navale, așa cum s-a văzut în Marea Chinei de Sud.
Prin urmare, poate că mai degrabă China observă unele similitudini între propriile ambiții și cele ale Rusiei, fiecare în spațiile de influență respectivă, de aceea a preferat să nu susțină Statele Unite în Consiliul de Securitate ONU și să nu recunoască timp de zile întregi realitatea peremptorie a invadării Ucrainei.
Între China și Rusia există, însă, diferențe semnificative
În primul rând, China posedă datele necesare pentru a proiecta forță mai mult decât Rusia. Nu este vorba numai despre capacitatea sa economică actuală, incomparabil mai mare decât cea a Rusiei, care are un PIB disproporționat de mic în comparație cu dimensiunile și resursele naturale deținute. Nu este vorba nici de potențialul demografic, de asemenea mult mai important decât al Rusiei.
De fapt, această debalansare a echilibrului economic și demografic de-a lungul unei enorme frontiere comune ar trebui să fie mai degrabă îngrijorătoare pentru Rusia. Ceea ce favorizează China în acest joc al hegemoniilor pe care pretinde că nu îl joacă este enorma fațadă oceanică și ambițiile care decurg de aici. Adică acea caracteristică vitală pentru interesele lor globale pe care s-au bazat în istoria modernă Marea Britanie și Statele Unite (pe care s-a străduit să o dezvolte și Germania imperială).
China a început recent să dezvolte o strategie care să exploateze potențialul acestei resurse. Dezvoltarea sa militară s-a orientat inițial în alte direcții și numai în ultimele două decenii a început să se doteze cu o forță navală veritabilă. Cu alte cuvinte, odată cu demararea unei noi strategii politice, care implică investiții și extinderea influenței economice în regiuni esențiale în competiția pentru resurse, mai ales în Africa.
Această dezvoltare include și faimoasa strategie a lui Xi Jinping „drumul și centura” (road and belt), menită să garanteze Chinei căi privilegiate de comunicare la adăpost de orice perturbare provocată de un potențial competitor. În primul rând la adăpost de Statele Unite, dar și de alții. În definitiv, în cel mai recent rezumat al situației securității mondiale prezentat de ministerul francez al forțelor armate (2021) China este desemnată ca adversar sistemic al Uniunii Europene.
Fără îndoială, China are dreptul să își urmărească interesele de dezvoltare și să își construiască prosperitatea la fel ca orice țară din lume. Tacticile sale nu sunt, însă, ca ale oricărei alte țări. Cu deosebire proiectele președintelui Xi Jinping s-au dovedit în cele din urmă foarte costisitoare pentru partenerii Chinei. Vladimir Putin a încercat să recupereze influența de altă dată a Rusiei sovietice prin utilizarea forței militare, prin intimidarea sau atacarea vecinilor ex-sovietici, sau prin folosirea companiilor așa-zis private de mercenari, ca în Africa.
China duce o politică mai subtilă și cu mai multe beneficii, cea a diplomației datoriilor. Peste 40 de state din lume sunt astăzi îndatorate Chinei cu 10 până la 20% din PIB, în marea lor majoritate state sărace, având datorii asociate unor investiții în infrastructură din proiectul “drumul și centura”.
O altă diferență importantă între Rusia și China este legată de raportul pe care îl au cu materiile prime și energia, în privința cărora Rusia deține cantități uriașe iar China are mai degrabă nevoi în permanentă creștere. De altfel, politica africană și sud-americană a Chinei este o cale de asigurare a accesului la materii prime.
O Rusie sancționată, limitată în privința pieței de desfacere, este o Rusie convenabilă pentru China, oferindu-i acesteia o ocazie pe care o țară care promovează atât de eficient diplomația datoriilor nu o poate rata.
Desigur, pentru a profita de moment China nu trebuie să fie total aliniată la sancțiunile stabilite de Occident contre Rusiei. Un calcul cinic, dar nu incorect. Un raționament care se potrivește cu mentalitatea școlii de filosofie politică preferată a președintelui Xi Jinping, legismul, adversarul confucianismului, școala unor autori precum Shang Yang și Han Feizi ale căror idei și reforme au pus bazele Imperiului Chinez.
Diplomația Chinei din ultimele zile este întru totul autorizată doctrinar
Naționalismul popular virulent caracteristic Chinei de astăzi se potrivește el însuși cu această preferință pentru legism, cât timp ambele vizează întărirea statului și împlinirea “visului chinez”, altă noțiune dragă președintelui Xi.
Aceste două curente de gândire s-au mai întâlnit odată în istorie, la finalul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când naționalismul intelighenției chineze a stimulat interesul pentru legism. În ochii acestor primi naționaliști chinezi, frustrați de slăbiciunea imperiului în fața occidentalilor, doctrina legistă era atractivă prin eficiența dovedită în antichitate în revigorarea statului.
Faptul că Xi Jingping citează cu predilecție din autorii acestei școli de gândire are și o altă explicație: legiștii sunt oportuniști, deschiși spre schimbare, doctrina lor este în primul rând adaptabilă, nu este o dogmă. Prin urmare contorsiunea argumentației și a limbajului, exploatarea ocaziei în detrimentul principiilor proclamate sunt la fel de justificate precum autoritarismul și utilizarea legii ca instrument de control social.
Din această perspectivă, diplomația Chinei din ultimele zile este întru totul autorizată doctrinar, iar pentru cei care nu-i pot vedea coerența există întotdeauna la îndemână propaganda sau dependența economică. Să mai notăm și faptul că legismul nu a fost niciodată o doctrină a armoniei în politica externă, ci o doctrină a adversității și dominării, ceea ce subliniază încă odată numărul de contradicții care pot fi depistate aproape la fiecare pas în retorica și acțiunea politică chineză actuală.
Toate acestea explică ezitările și scrupulele diplomației chineze în relația cu Rusia. Dubla-măsură și jocul dublu au mai fost practicate și în 2014, când China s-a opus sancționării Rusiei, dar nu a recunoscut anexarea peninsulei Crimeea. Aceeași conduită ar putea fi urmată și acum. Poate exista și interes strategic mai general care să favorizeze o astfel de atitudine.
China nu este avantajată de o asociere imediată cu Statele Unite și Uniunea Europeană în această chestiune. Nu pentru că ar fi aliata Rusiei; nu există o astfel de alianță și, de fapt, nici măcar o apropiere suplimentară de dată mai recentă, așa cum suspectează mulți analiști. Limbajul vag și formal al documentului comun din 4 februarie arată că Putin nu a primit nici pe departe promisiunea susținerii Chinei pentru atacarea Ucrainei.
Ceea ce a urmat, rezervele exprimate de China, au avut mai degrabă scopul de a explora posibilitatea obținerii unui beneficiu economic rezultat din îngustarea pieței de desfacerea a resurselor Rusiei. Apoi, ar fi fost imprudentă o prea rapidă condamnare a lui Putin din perspectiva ecoului în rândul opiniei publice interne. Cu numai o săptămână înainte de invazie Putin și Xi făcuseră declarații comune privind suveranitatea statelor.
Acțiunea lui Putin ar putea sugera că l-a fi înșelat pe Xi, că l-a fi prins într-o capcană pentru a-l forța să îi cauționeze fie și aparent acțiunile. Această postură ar fi desigur o mare problemă pentru Xi în ochii naționaliștilor chinezi. Dar, mai mult decât orice, pentru China o confruntare între Rusia și Statele Unite este binevenită ca împrejurare în care doi adversari se macină reciproc fără ca pentru Xi Jinping să existe costuri, ci numai beneficii.
E posibil ca responsabilii chinezi să se teamă de sancțiuni din partea Uniunii Europene
Și totuși, China a decis să nu rămână complet pe linia refuzului sancțiunilor. Numai 24 de ore au trecut de la abținerea și discursul moralizator din Consiliul de Securitate până la anunțarea sancțiunilor impuse Rusiei prin cele două bănci de stat chineze. Cel puțin în parte beneficiile economice suplimentare pe care le-ar fi obținut China în relația cu Rusia sunt pierdute prin această măsură.
Din nou, caracterul surprinzător și deconcertant al acestor decizii relativizează toate mobilurile pe care le putem identifica. Explicația cea mai vehiculată, preluată de către publicațiile care reiau informațiile comunicate de Bloomberg, sugerează posibilitatea ca responsabilii chinezi să se teamă de sancțiuni din partea Uniunii Europene, o piață de desfacere mult mai importantă pentru China decât întreaga relație comercială cu Rusia.
În condițiile în care țările europene se pregătesc să înregistreze pierderi ca urmare a sancțiunilor contra Rusiei, ne putem întreba totuși cât de mare ar fi pericolul ca UE să se îndrepte și contra Chinei. Valoarea pieței europene este cu siguranță un factor, dar nu poate explica integral o schimbare atât de rapidă a politicii de sancțiuni la adresa Rusiei.
O altă explicație pentru decizia de a pune o distanță între China și Rusia în acest moment ar putea fi legată de o altă diferență importantă dintre cele două țări, o diferență care ține de leadership-ul politic. Președintele Xi Jingping s-a dovedit de multe ori cinic, fără scrupule, ambițios și chiar agresiv, dar în mod cert rațional și calculat.
Vladimir Putin apare tot mai evident în ochii lumii ca un criminal dezechilibrat, afectat de o paranoia necontrolată și cufundat într-o psihologie de bunker cum nu s-a mai văzut la un lider politic important de la Hitler încoace. Este foarte posibil ca această sinistră realitate să fi devenit atât de limpede pentru responsabilii chinezi în ultimele zile încât asocierea cu Putin să nu mai poată fi privită ca dezirabilă în niciun fel.
Teoretic ar fi îmbucurător ca liderii politici ai lumii să înțeleagă faptul că în fruntea Rusiei se află acum un om periculos, cu reale probleme psihice și un buton nuclear la îndemână. Practic, însă, este posibil ca această clarificare să fi venit odată cu descoperirea că Putin este pe punctul să treacă dincolo de o anumită limită în războiul din Ucraina, ceea ce ar însemna că ne putem aștepta la cele mai teribile evoluții.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
