Am citit recent o carte interesantă, „Common sense, the Turing test, and the quest for the real AI” de Hector Levesque. Dr. Levesque este profesor la University of Toronto, unul din locurile excelente în AI. Dânsul este din generația pre-Deep Neural Network, ca să mă exprim ca pe strada, adică cei dinaintea celor cu AI-ul de-acum, respectiv cei din generația clasicilor, cărora unii le mai spun generația GOFAI, Good old-fashioned AI.
Și întotdeauna în astfel de situații îmi place să construiesc arborele genealogic academic a celui în cauza: conducătorul de doctorat a lui Hector Levesque la University of Toronto a fost John Mylopoulos, care la rândul sau l-a avut ca advisor la Princeton pe Theodosios Pavlidis, care a studiat la Berkeley cu Eliahu I. Jury, care a fost îndrumat la Columbia de John R. Ragazzini, și care a fost conducătorul de doctorat și al celebrilor Rudolf Kalman [cel cu filtrele Kalman ] și Loftfi Zadeh [ cel cu fuzzy logic]. Iar Theodosios Pavlidis a fost profesor și la Stony Brook, unde prin întâmplare și cu multa baftă sunt acum sunt și eu.
Dar să revenim la cartea cu pricina. Mi-au plăcut mai ales vre-o cinci, șase pagini din ea, în care Levesque despică idee de a fi vs. de a simula, de a pretinde că ești. De exemplu, inteligența reală (cea umană) vs. inteligența simulată (cea artificială).
Sau putem duce analogia puțin dincolo de tema cărții, înspre viață reală, fizică vs. viața simulată. Sau căsătoria reală vs. cea simulată, că înțeleg că oficierea căsătoriilor de probă cu tricoloru’ pe piept este oferta de primăvară a primăriei din Hunedoara, în lipsa de rezolvări reale.
Dar să ne oprim o secundă la diferența între real și simulat, și (1) dacă și (2) cum poți și (3) dacă merită să le distingi.
Testul Turing a fost propus în acest sens: se poate oare distinge prin dialog un om de un calculator? Până acum s-a putut în toate cazurile, deși nu mai este clar în ce măsură va fi posibil și de acum încolo, pentru că a apărut ChatGPT, care generează automat răspunsuri – înfricoșător – de umane, zic mulți care l-au folosit.
Eventual, distincția intre mașină și om se va poate face în sensul că ChatGPT știe mult prea multe pentru a fi un om.
Un amic din Cincinnati, biolog, și care a trecut pe la Caltech și NASA JPL, mi-a spus odată la o bere că nu există o definiție științifică a vieții și prin urmare – fără o definiție – probabil că nu poți să o distingi automat, prin algoritm. Sună bizar să încerci să definești ceva așa de evident și de comun precum viața – ce naiba, doar oricine poate distinge viul de neviu.
N-ai nevoie de un doctorat și de știință pentru asta. Să nu uitam însă că NASA JPL trimite tot felul de lucruri prin spatiu în căutare și de viață, iar viața dincolo de Pământ nu este neapărat similară cu a noastră, sau bazata pe carbon, sau etc. etc. Așa că are chiar mult sens să ai o definiție a vieții, pe care s-o poți folosi în a separa sistematic realul de aparent.
Dacă definim viață că pe un set de atribute, se pot construi la ora asta destule sisteme inginerești care s-o simuleze destul de bine, inclusiv înmulțirea și alimentația.
Asta este de fapt chiar simplu de făcut și se întâmplă peste tot – orice virus pe calculator se înmulțește singur și mănâncă curent de la priză. Și totuși, virusul nu este viu.
Însă problema distingerii realului de simulat este cât se poate de pertinentă în ziua de astăzi, pentru că simulatul nu este decât reprezentarea externului, de obicei a ce se vede, nu este și reproducerea internului care produce externul.
Maimuțăreală externului este ușor de realizat și se face mai ales prin copiere, vezi puhoiul de doctori și academicuși, mai mult sau mai puțin simulați.
Recrearea internului este dificilă, și în general, imposibil de făcut în afara mediului (contextului) original. Diferențierea realului de simulare este o problemă de când vremea.
Într-o carte despre evoluția îmbrăcăminții de-alungul vremurilor și pe care mi-am cumpărat-o recent de la bookstore-ul din Stanford (“Dress codes. How the laws of fashion made history” de Richard Thompson Ford), autorul ne povestește de obiceiul din Evul mediu ca cei ne-nobili să cumpere hainele la mana a doua vândute de nobili, inclusiv coroane, pentru a pretinde, deci a simula, că aparțin altui strat social decât cel real.
Au fost necesare edicte și legi [date de nobili] pentru a interzice astfel de practici, căci ce folos să fii nobil cu coroană și haine scumpe, reale, dacă și nevasta fierarului de peste drum este îmbrăcată cam la fel, doar un pic mai pătate și mai uzate pe la coate?
Bineînțeles, nu trebuie să merg înapoi la Evul mediu ca să aduc în discuție importanța garderobele de la second hand în simularea unei stări: Când am traversat oceanul în 1997, valiza mea a fost burdușită cu haine second hand de la Ocska-ul din Timișoara [Ocska înseamnă vechituri în maghiară). Timișorenii mai vechi stiu despre ce vorbesc..
Precum nevasta fierarului din Evul mediu, odată îmbrăcat în hainele uzate din Germania, mi s-a părut că viața mea a devenit într-o clipită cam ca cea a neamțului care le-a purtat noi.
Și desigur – care este diferență între democrația reală și cea simulată, libertatea reală și cea simulată, între a good and purposeful life – real and simulated? Greu de zis. Este suficient să-i ascultam pe politicieni și să urmărim câteva televiziuni, iau din întâmplare Realitatea TV și România TV, ca să începem să ne scărpinam în cap.
Profesorul Levesque ne propune problema diferențierii între inteligența reală și cea simulată, dar nu ne dă o soluție cum s-o rezolvăm.
Înțelepții ne spun că inteligența reală, obținută prin educație, reflecție și practică, este temelia unei vieți mai împlinite, mai fericite. Însă fericirea poate fi simulată chimic, cel puțin pe termen scurt. Alcoolul, anumite plante și chimicalele crează o anumită senzația de forță, siguranță și mulțumire.
Jocurile video ne produc fantezia că îl driblăm pe Messi și îl lobam pe Federer. Facebook și TikTok ne gâdilă vanitatea și ambiția, când video-ul cu pisica noastră de pe covor ajunge viral și devenim o celebritate [la concurență cu pisica]. Așa că ce mai contează real sau simulat?
Cu un pic de push de la rețelele sociale și restul, simulatul devine real și viceversa.
Orice este justificat pentru self-gratification și strong denial, sau ceea ce numim mai nou optimism și fericire. Filosoful George Constanza a sumarizat genial situația: „Jerry, ține minte. Nu este o minciună… dacă tu crezi în ea…”
Profesorul Joseph Aoun, actualul președinte al Northeastern University din Boston, ne sugerează că soluția diferențierii inteligenței umane de cea artificială trebuie să pornească de la ideea capacității de gândire flexibilă și care se ajustează unui context în continuă schimbare.
Este o idee pe care am găsit-o în cartea lui, “Robot-proof. Higher Education în the Age of Artificial Intelligence”.
Intelegența artificială, explică dânsul, nu are [cel puțin deocamdată] flexibilitatea minții umane de a inventa soluții noi pentru situații, realități noi. Inteligența artificială doar interpolează mecanic între datele punctuale cu care s-a produs antrenarea sa.
AI nu are țeluri și vise, emoții, speranțe, etică și morală, compasiune, dar și vicii și păcate, până la urmă tot ansamblul care dă sens și direcție la ceea ce este simulat. Simularea de dragul simulării este fără rost, ori rostul vine din realitate.
Cred că întotdeauna a existat aceasta dualitate, real și simulat. În dorință de eficientizare și competitivitate, omenirea a încercat mereu să sumarizeze activități [și uneori obiective] printr-o secvență de pași, un algoritm. Algoritmul a fost apoi baza simulării, a reproducerii automate printr-o mașinărie.
Ce este acum oarecum diferit, și desigur înfricoșător pentru mulți, este că mecanicitatea prin AI se bazează pe un volum de date și pe un set de metode infinit mai mare decât poate mintea umană să înțeleagă, să învețe și să sistematizeze. Viteza cu care se produce noul este pur și simplu mai mare decât viteza noastră de învățare.
AI are capacitatea de a evita unghiurile moarte în cunoașterea umană, respectiv idei și rezultate care altfel ar trece nedetectate de atenția omenească. Simulatul are, în opinia mea, pentru prima dată potențialul de a depăși reflecția conștientă a realului, pentru că simularea poate cuprinde cunoașterea în ansamblul ei și nu doar o fărâmă din ea precum omul.
Nu este de mirare că, în acest context, lumea se gândește la tot felul de oportunități noi de a folosi AI, în jurnalism, în justiție, în administrație, în film, peste tot.
Atâta timp cât ceva este doar o secvență de pași care trebuie urmată orbește, acel ceva va putea fi înlocuit de AI indiferent că este în sănătate, învățământ, arte, sau cine mai știe pe unde.
În contextul românesc, problema distingerii realității de simulare are o nuanță adițională dată de faptul că a existat și există mirajul, explicabil de altfel în parte, de a fi ca alții, „restul lumii”, „cei civilizați”. De a-i copia, a-i simula. De a nu reinventa roata. „Că așa e peste tot”.
Și totuși, simularea nu este suficientă pentru că, pe de-o parte, te rupe de realitatea ta, pe de-altă parte te face întotdeauna de înlocuit prin proceduri, prin AI și mașinării.
În 1994, când m-am întors din prima mea bursă în Suedia, am încercat să recreez în biroul meu din Timișoara atmosfera de acolo.
Am simulat elementele simple, de suprafață, dar nu am putut recrea esență, pentru că vorba tatălui meu, „România nu este Suedia”.
Apoi, în 1997, am decis să plec, pentru că mă saturasem să simulez, să pretind că aș fi altceva, deși îmi făceam cumpărăturile la second-hand, așa cum am zis deja, în piață Ocska din Timișoara.
Ca totul să aibă un sens, ne explică atât Levesque, cât și Aoun, roata trebuie uneori reinventată, pentru că realitatea o cere, și capacitatea noastră de a înțelege și a da sens realității este ce ne face oameni și nu roboți.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
