În decembrie 1989, când valul schimbării regimurilor de tip sovietic a răvășit Europa de Est, iar alți sateliți ai Kremlinului exersau deja transferul de putere și pluripartidismul, în România s-a murit pentru libertate.
Rapoartele oficiale vorbesc despre 1116 persoane ucise în violențele armate dinainte și de după fuga cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu.
În aproape 80 % din cazuri (857 decese) s-a murit, însă, după debarcarea soților care au condus România comunistă între 1965 și 1989. Asta, deși la București și peste întreaga țară se instalase o nouă putere, controlată de personaje din eșalonul secund al fostului partid unic și de oameni influenți din poliția politică a regimului comunist, Securitatea.
Cătălin Regea avea, în 1989, 20 de ani și, cum povestește acum, trei decenii mai târziu, „foarte puțină cultură sau conștiință politică”.
Era student în Timișoara. După cinci zile de proteste pe stradă, alături de colegii săi, față în față cu tancurile armatei și represiunea poliției politice, de la București avea să vină vestea eliberatoare: „Mi se părea, atunci, că revoluția a învins, odată cu fuga Ceaușeștilor. Era un nonsens să se mai împuște oameni între ei”.
Citește și: Hărțuirea presei prin justiție. PressHUB, chemat în instanță de un ONG investigat
Dar oamenii chiar au continuat să se împuște între ei. Mai rău chiar decât atunci când se credea că se trage pentru a-i salva domnia lui Ceaușescu.
„Chiar și atunci, cu naivitatea tinereții, în seara de 22 decembrie, apoi, în 23, în 24, eram șocați, pentru că nu știam cine ne atacă, cine e dușmanul. Dușmanul era deja cocoțat în conducerea României”, spune Regea.
Trei decenii de confuzie
De aproape 33 de ani, dosarul care ar trebui să identifice și să pedepsească autorii crimelor din acea iarnă însângerată a României se plimbă între comisii, parchete și instanțe. Imediat după schimbarea de putere din 1989, câteva procese cu tentă revoluționară au găsit vinovați pentru fapte ce țineau de tirania fostului regim și de presupuse crime comise pentru menținerea acestuia la putere. S-a vorbit despre 60.000 de morți la Timișoara, în săptămâna dinainte de fuga soților Ceaușescu.
Cifra, vehiculată de presă occidentală în chiar zilele revoltei populare, a fost folosită în rechizitoriul prezentat în fața tribunalului ad-hoc care a decis condamnarea la moarte a cuplului prezidențial, în data de 25 decembrie 1989. Între altele, pentru genocid.
Au mai fost condamnați, ulterior, alți oameni din anturajul celor doi, mai puțin personaje din structurile de forță ale statului comunist care au binecuvântat transferul de putere și schimbarea politică.
În zilele ce au urmat căderii regimului comunist, străzile câtorva orașe din România au fost scena unor lupte de stradă în pragul războiului civil.
Însă nici până astăzi nu s-a stabilit cine împotriva cui a tras, de unde au venit ordinele și cu ce scop s-au dat, de vreme ce noua putere politică se instaurase chiar în după-amiaza fugii soților Ceaușescu, cu participarea armatei, miliției și a omniprezentei securități a statului.
Abia după zece ani, în 2000, s-au dat primele sentințe specifice evenimentelor din acel decembrie 1989: doi generali, Mihai Chițac și Victor Atanasie Stănculescu, condamnați la 15 ani de închisoare pentru rolul jucat în reprimarea protestelor populare, dar eliberați în urma unui recurs în anulare, pe motiv că nu li s-ar fi respectat dreptul la apărare. Ambii au murit în libertate.
În aceste trei decenii, dosarul a fost pasat de la o magistratură la alta, a fost clasat pentru că anumite infracțiuni nu s-ar regăsi în legislația penală a României, care multă vreme a rămas aceeași din regimul opresiv sovietic, deși România devenise parte a Uniunii Europene, ceea ce a atras sancționarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru tergiversarea dosarului dar și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Articol preluat din DEUTSCHE WELLE.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
