Stanford Magazine a publicat un articol interesant despre Craig McNamara, fiul lui Robert. Robert McNamara a fost Secretarul Apărării în perioada 1961 – 1968, unul dintre protagonişti în criza rachetelor din Cuba, şi preşedinte al World Bank. Nu doar că a fost a very big shot în două administraţii democrate, a fost și unul din intimii lui JFK, RFK, Johnson şi apoi Bill Clinton. A primit în 1968 Presidential Medal of Freedom, cea mai înaltă distincţie civilă americană.
Robert McNamara este considerat arhitectul războiului din Vietnam. Pentru că la bază a studiat statistică şi system design la UC Berkeley şi Harvard şi a fost apoi CEO la Ford, McNamara a definit războiul din Vietnam ca pe o problemă de system design, respectiv o problemă de optimizare statistică a unei funcţii de cost fomată din metrici, în care unul din metricile principale a fost numărul de duşmani vietnamezi ucişi.
Raţionamentul său a fost simplu, că dincolo de un anumit prag, vietnamezilor le va pieri cheful de luptă şi vor cere pace. Şi pornind de la „teoria statistică”, generalul Westmoreland, care a fost comandantul militar în Vietnam, a făcut tot cea a putut să implementeze optimizarea metricililor, inclusiv a bombardat masiv oraşele şi a aruncat cu „agent portocaliu”, să cadă frunzele din jungle, ca să poată vedea inamicii…
Şi totul a părut OK, căci numerele au arătat tot mai bine pe hârtie. Doar că realitatea a fost alta şi sfârşitul îl ştim cu toţii.
Craig McNamara, care a studiat la Stanford, l-a considerat pe tatăl său un criminal de război, ne spune articolul din revistă, repetând verdictul lui Craig din carte.
Băiatul scrie că tatăl său a insistat pentru continuarea războiului, deşi devenise clar la sfârşitul anilor ’60 ca nu poate fi câştigat. Şi războiul a mai continuat 6 – 7 ani. Tatăl şi băiatul nu au putut vorbi niciodată despre ce s-a întâmplat atunci, de ce tatăl a luat deciziile pe care le-a luat şi de ce nu le-a oprit atunci când a devenit evident că ce se întâmplă a luat-o complet razna.
Craig ne spune că acum, la 72 de ani, îi vine să plângă de fiecare dată când trebuie să spună cuvântul Vietnam. Cuvântul „plâns” este frecvent în articol şi în carte.
Am fost foarte impresionat de articol, oricum este un articol unic. I-am cumpărat cartea, “Because Our Fathers Lied: A Memoir of Truth and Family, from Vietnam to Today”, pe care am sorbit-o.
Ultimele 80 – 100 de pagini le-am citit dimineaţa asta, când m-am sculat la ora 3, zicându-mi că trebuie să aflu toată povestea.
Articolul din Stanford Magazine aduce însă un deserviciu cărţii, care este mult mai mult decât ce se prezintă în articol.
Craig McNamara este o figură tragică, relaţia sa cu tatăl său fiind un reformulare a relaţiei tata – fiu, discutată mult prea rar în literatură, poate în afară de clasică „Părinți și copii”, a lui Turgheniev.
Şi apropos de ideea asta, merită aici să medităm puţin la limba de lemn din recentele articole din presă vis-a-vis de impactul literaturii şi istoriei în şcolile româneşti şi ce înseamnă de fapt, concret, acest impact în viaţa cuiva cu nume şi prenume, când teme importante din viaţa unui om, precum relaţia părinţi – copii sunt ignorate în manualele predate în şcoli, în schimb se face atâta circ cu teme patriotice şi naţionale, precum „Pădurea spânzuraţilor”…
În ce măsură satisfac actualele umanioare predate în şcoli nevoile individului, nu doar pe cele ale statului laic?
Revenind însă la carte, cumva – neclar cum, Craig a devenit un pacifist, care a participat la protestele majore din 1968 de la UC Berkeley, în timp ce tatăl său se căţărase pe culmile puterii şi încerca să optimizeze statisticile unui război peste mări şi țări, pornind de la o teorie politică greşită, teoria dominoului în Asia de sud – est.
Citește și: Sabina Fati recomandă: Etica neuitării, de Monica Lovinescu
Metamorfoza asta este foarte interesantă pentru Craig McNamara: a avut întotdeauna o dragoste constantă şi totală pentru tatăl său. Poate a fost tocmai această dragoste ignorată de tată, pentru că tatăl a fost ocupat la Pentagon, poate a fost tocmai această frustrare ceea ce l-a făcut să fie aşa de împotriva războiului, care i-a răpit tatăl şi copilăria.
Nu ştiu, speculez, pentru că autorul nu ne explică procesul metamorfozei sale. Este însă straniu să ne spună în carte că îl admiră pe Castro [da, pe acel Castro ] mai mult decât pe oricare politician american.
Pentru că am crescut în comunism, sunt şocat să citesc asta. Însă nu am cum să înţeleg sentimental sau pentru că Ceauşescu nu a fost Castro şi eu nu am fost fiul lui McNamara şi Craig McNamara nu a crescut în România, ca să simtă pe pielea lui efectul obiectului admiraţiei sale, respectiv societatea socialistă.
Partea despre Robert McNamara, politicianul, mă interesează mult prea puţin. Mă interesează partea despre McNamara, tatăl lui Craig, şi trauma profundă pe care i-a produs-o fiului său.
La douăzeci de ani, Craig a decis într-o zi, pe când era în anul doi la Stanford, să lase totul baltă, şi împreună cu doi prieteni să călătorească pe motociclete până în Țara de Foc, în Argentina.
Partea cărţii despre călătoria sa prin Mexic, Guatemala, Chile şi şederea lui în Insula Paştelui este pentru mine partea cea minunată din carte: şocantă prin natura deciziei şi a acţiunii [adică, să pleci incognito prin America Latină şi de Sud în vremuri extrem de tulburi şi când tatăl tău este cine este], să trăieşti din ce-ţi dă Pământul, să dormi uneori sub cerul liber şi să lași lucrurile să curgă de la o zi la alta, fără să-ţi pui în minte ce trebuie să realizezi în viaţă, doar bucurându-te de fiecare moment – partea asta a cărţii mi se pare breathtaking – ceva care mi-ar fi plăcut şi mie să fac în viaţă, dacă nu mi-ar fi fost frică să încerc aşa ceva.
Însă Craig avea 20 de ani la acea vreme şi nu s-a grăbit să ajungă prea repede nicăieri…
Acei ani din America Latină şi de Sud l-au transformat, pentru că a ajuns să înţeleagă importanţa pământului în identitatea umană şi în viaţa lui. Când s-a întors după câţiva ani în SUA, a studiat agricultura la UC Davis, după care a trăit o viaţă întreagă din agricultură pe ferma lui: 450 de hectare în California.
Şi când scriu 450 de hectare, nu pot să nu mă gândesc că, în ciuda tuturor eforturilor sale de a nu beneficia de privilegiile care vin când eşti fiul lui McNamara, nu este banal să faci rost de banii necesari pentru aşa ceva.
Şi, într-adevăr, ferma a cumpărat-o cu banii tatălui său, bani mânjiţi cel puţin în parte cu sânge, ceea ce a adăugat şi mai multă suferinţă pentru Craig.
Dar sunt fascinat de paginile sale despre dragostea sa adâncă pentru tatăl său, contopită ombilical cu ura sa densă pentru faptele tatălui său, respectiv războiul din Vietnam şi incapacitatea lui, de fapt necinste pură şi minciună – spune Craig, produse de – loialitate- a zis tatăl, produse de – aroganţă şi ambiţie nemăsurată – ne spune fiul.
Citește și: Recomandarea Sarrei Cruceru: Novecento, de Alessandro Baricco
Şi când există atâtea situaţii importante şi interesante în viaţă, lumea în ţară îşi pierde vremea reiterând pentru a câta oară oare veşnica dilema să-avem-sau-nu-religia-in-școli, de parcă asta ar fi alfa şi omega în viaţa reală a cuiva.
Pe de-altă parte, cât din timpul cuiva, inclusiv să zicem din orele de limba şi literatura română, este folosit să se discute şi se scrie despre relaţia între părinţi şi copii sau în ce măsură părinţii şi familia definesc viaţa copiilor lor?
Interesant, în toată această larmă din ţară, nimeni nu discută un strop despre ce rol trebuie să aibă familia în educaţia copiilor lor şi unde trebuie limitată influența statului în educaţie. Are familia ceva de spus în ceea ce se predă în şcoli?
Şi nu mă refer aici la poll-uri generale şi de care în final nu ţine nimeni cont când se stabileşte programa. Ori mie influența copleşitoare a statului român în educaţie, mai precis în proporţie de 100%, că lumii nici nu-i trece prin minte că poate fi şi altfel, mi se pare infinit mai importantă dacă întrebarea dacă să ai sau nu religie în şcoli.
Şi apropos de relaţia tată – fiu, astăzi l-am cules pe Mikey de la aeroport. A venit în vacanţa de primăvară pentru o săptămână şi îmi planific să mă bucur de fiecare moment. Craig McNamara mi-a reiterat, deşi nu era nevoie, cât de importanţi suntem pentru copiii noştrii.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Cărțile nu sunt doar pentru inițiați. Lectura poate fi o plăcere pentru oricine, indiferent ce citește. PRESShub inițiază o rubrică nouă, în care adunăm volumele recomandate de cei care iubesc să citească și care vor să împărtășească descoperile lor cu ceilalți.
Biblioteca PRESShub conține volume dintre cele mai diverse: de la literatură românească la fantasy internațional, de la eseistica intelectualilor de marcă români la cei mai populari autori străini, de la non-ficțiune la cele mai frumoase cărți despre cum să trăiești intens viața de zi cu zi. Nu contează suportul pe care este scrisă. Suntem deschiși spre toate domeniile.Contează doar să fie o carte bine scrisă.
Oricine poate face o recomandare. Chiar și dumneavoastră.
Dacă v-a plăcut o carte pe care ați citit-o, vă invităm să ne scrieți la redactie [at] presshub.ro, pentru a afla și prietenii Bibliotecii PRESShub de ce merită să o citească și ei.
