Reforma educației: două proiecte din care lipsește viitorul

La peste treizeci de ani de la schimbarea de regim politic în România, noi nu știm unde ne aflăm ca societate și, mai ales, nu știm încotro vrem să o apucăm.

Din mimetismul pe care l-am exersat cu folos o vreme, pentru a face ca alții pentru integrarea în structurile euro-atlantice, astăzi a mai rămas doar versiunea formelor fără fond și a cuvintelor goale, fără acoperire în realitate.

Cu astfel de unelte tocite, care sună bine în discursuri, dar sunt nefuncționale, unii oameni cu putere din această țară s-au gândit că e un moment bun să propună niște legi ale educației.

„Echitatea”, „excelența”, „integritatea”, dar și altele, multe altele, fac parte din arsenalul cuvintelor (nedefinite sau definite circular) menite să garanteze reforma învățământului preuniversitar și universitar din România. O reformă căreia, trebuie s-o spunem de la bun început, îi lipsește orice viziune de viitor.

Citește și: Reacții după modificarea Codului fiscal: Nu vă îndatorați, nu începeți investiții. Au zis ca nu cresc taxele. Le-au crescut

În orice societate, viziunea asupra educației este viziunea asupra viitorului societății.

• Ce fel de Românie ne dorim noi în 2040 sau 2050?

• Care sunt valorile pe care trebuie să se construiască viitorul țării noastre?

• Va fi o societate a cunoașterii și o societate mai dreaptă sau va perpetua mai degrabă inegalitățile, discriminările, fricile și grijile pentru conservarea puterii de azi?

• Răspunde reforma educației provocărilor care bat la ușa societății noastre cu o urgență și o gravitate nemaivăzute?

• Sau mai curând caută ea să consolideze, prin aspectul său gospodăresc de regulament intern, puterea celor care se află la putere?

Această reformă nu ne dă răspunsuri despre viitor. Nu poate sau nu dorește să ne spună în jurul cărei Românii trebuie să ne strângem în deceniile ce vin. Desigur, face trimitere la documentul propagandistic numit „România educată”, la rândul său o însăilare de generalități fără noimă.

Dar oamenii care au scris proiectele nu au simțit nevoia sau pur și simplu nu au avut capacitatea intelectuală și talentul de a propune o viziune, de a imagina un viitor mai bun pentru copiii noștri. Ceea ce transpare din proiecte e un soi de siguranță suverană a celor care le-au scris că oricum vor trece la vot, sub acoperirea unei liniștitoare majorități parlamentare; prin urmare, e inutil să căutăm justificări într-un viitor mai bun ale măsurilor propuse.

Iar faptul că ministrul nu a dorit (sau nu a vrut, sau nu a știut…) să ofere O LEGE, o singură lege a educației, care să definească cele mai importante mize ale întregii educații din România, de la grădiniță până la doctorat și dincolo de el, dovedește doar că vocația lui este una de gestionar al unei situații prezente, care repară și aici, și dincolo, care improvizează peste tot pentru ca această gospodărie a școlii să reziste cumva criticilor și nemulțumirilor sociale.

Așa cum bine nota un bun cunoscător al acestei logici gospodărești, este ca și cum ministrul Transporturilor ar propune o lege a bicicletelor, o altă lege a trenurilor, dar și o lege a avioanelor, ca să rezolvăm odată problema deplasării din România! Dar ce vor însemna transporturile în 2050? Cu neputință de aflat din asemenea abordări sectoriale și mărginite.

Citește și: Câteva întrebări despre proiectul de lege a învățământului preuniversitar

După o săptămână de la prezentarea în dezbatere publică (în plină vacanță școlară, desigur, ce coincidență!) a celor două proiecte de lege, pozițiile critice fabundă; unele provin de la câțiva dintre cei mai importanți cunoscători ai sistemului, care mărturisesc cât se poate de elegant că pur și simplu nu au fost consultați în procesul de pregătire a proiectelor.

La nivel general, sunt cu toții de acord că există în cele două proiecte nenumărate incoerențe, slăbiciuni și capcane ce riscă să dinamiteze deja fragilul echilibru educațional din România.

Există incoerențe privitoare la evaluarea națională, legate, printre altele, prin propunerea uluitoare de a inventa o admitere pentru cei bogați și puternici în colegiile naționale și de a oferi firimiturile de la festinul lor celor fără resurse, care trebuie să se sfâșie pentru 10% din locurile de la colegiile naționale sau să se orienteze spre liceele purtând de acum stigmatul admiterii libere.

Există apoi „soluția” originală a unui bacalaureat de tip grilă, care nu există în niciunul din sistemele educaționale importante din această lume și care va prăbuși școala românească și mai mult în irelevanța analfabetismului funcțional.

Pentru celălalt proiect, al învățământului superior, au putut fi identificate capcane la fel de periculoase, în numele pretinsei autonomii universitare: un doctorat lăsat la decizia universităților este exact ceea ce își doresc fabricile de diplome.

De altfel, poate că nu este un accident faptul că din mulțimea de instituții propuse de ministru lipsește tocmai aceea care l-a deranjat cel mai mult în ultimii ani, pe el și pe toți plagiatorii, CNATCDU, locul său fiind luat de niște mini-organisme depinzând de pixul ministrului.

Un număr de mandate ale rectorilor la dispoziția acestor rectori este tot ce își doresc actualii baroni din universitățile românești. Trebuie să spunem că, alături de primari, rectorii sunt singurii aleși din România care pot crea în jurul lor clici de putere cu ajutorul cărora își pot perpetua mandatele în mod indefinit.

În sfârșit, dar deloc în ultimul rând, decizia de a permite profesorilor, printr-o simplă cerere, să rămână în post încă 5 ani dincolo de vârsta de pensionare, va avea darul de a osifica și mai mult mediul academic, de a fixa în funcții rețeaua actuală de stăpâni ai universităților și de a alunga tinerii cercetători.

O concluzie provizorie și străvezie: promițând finanțări de miliarde de euro care nu există, într-o schemă nesustenabilă financiar, e limpede că actualul ministru vrea să rămână în istorie cu acest proiect de reformă, așa cum nu pare un secret că e unul dintre puținii liberali cu ambiții prezidențiabile în 2024.

Citește și: Se trag sfori pentru eliminarea magistraților „reformiști” din noul CSM? Apărarea judecătoarei Milu

Prin schimbările propuse, există deci și o miză personală a lui Sorin Cîmpeanu, o miză de putere: politizarea universităților și a celorlalte instituții, conservarea puterii de către actuala rețea de rectori din jurul său, creșterea rolului Consiliului Național al Rectorilor (al cărui președinte auto-suspendat continuă să fie), toate acestea au drept scop asigurarea unei plase de siguranță pentru viitorul unui om politic ambițios, care își calculează cu atenție fiecare pas în viitor.

Dar este acesta și viitorul întregii Românii? Suntem noi siguri că așa vrem să arate educația copiilor noștri?

Dacă răspunsul este negativ, poate că e un moment potrivit nu să propunem măsuri cosmetice de îmbunătățire a acestor proiecte, care ar da și mai multă legitimitate unui guvern deja trist de celebru pentru lipsa lui de integritate, ci mai ales, să ne opunem cu toate forțele adoptării lor grăbite și interesate.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!