Prin apropierea unui bloc din Galați unde sunt cazați refugiați au trecut tancuri în drum spre un exercițiu militar preconizat să aibă loc la Smârdan. Femeile au început să plângă, crezând că rușii au ajuns în România.
Alina are 28 de ani și a plecat de lângă Ismail împreună cu copiii ei, Albina, de 5 ani, și Artion, de 9 ani. S-a hotărât să-i ia și să plece, după ce au căzut primele două proiectile în apropiere de satul lor, la doar 15 kilometri, unde există o bază militară. N-a șovăit nici un moment, deși au gospodărie mare, casă nouă, găini, grădină frumoasă și un câine după care plâng deja copiii. Speră să se întoarcă peste câteva săptămâni. Nu-și imaginează că poate dura mai mult. Oricum, se consideră norocoasă că a ajuns la Galați, că soțul ei Alexandru a venit din Germania să-i ia cu el, că ambii copii sunt sănătoși. E recunoscătoare că au primit adăpost cald, mâncare și tot ce au nevoie. Vede partea bună a lucrurilor și încearcă să ignore partea întunecată a acestei aventuri nedorite. Visează la casa ei și la confortul domestic, dar până atunci a dat o mână de ajutor la organizarea unui colț de joacă pentru copiii care stau în M11.
Alina a lucrat multă vreme la un orfelinat și știe mai bine ca multe mame ce nevoi stringente au cei mici, așa că i-a pus să deseneze, să picteze, stă lângă fiecare, are răbdare, îi consolează pe cei supărați, și pentru puțină fericire, le-a deschis o expoziție ad-hoc. Imaginile naive înfrumusețează de-acum pereții holului de la parter.
Lumea copiilor refugiați s-a prăbușit, dar se reconstruiește din bucăți, nu mereu solide, mai ales că pentru mulți, destinația nu e dinainte cunoscută. Din Galați sunt curse spre Italia, „la preț redus pentru refugiați”. Multe autocare pleacă direct spre Germania din graniță, de la Isaccea sau din apropiere de Giurgiulești. Cei care au bani și acte în regulă pot ajunge într-o zi și jumătate în cea mai bogată țară de pe continent. Nu toți știu, însă, ce vor putea face acolo. Soțul Alinei lucrează în estul Germaniei de aproape un an, e muncitor în construcții și nu câștigă grozav, dar cel puțin își va putea întreține familia, până când vor veni vremuri mai liniștite.
„Când am plecat, n-am știut unde voi ajunge ”, spune Alina. „Am trăit ca neamurile cu rușii, dar noi vrem să avem țara noastră și fiecare să stea acasă la el și în țara lui.” Alina o îmbrățișează pe micuța Albina îmbrăcată în roz, cu părul lung atârnându-i în șuvițe blonde pe spate și care plânge că desenul ei cu un urs gras nu a apucat să fie pus pe perete. Lipesc amândouă coala de hârtie lângă celelalte tablouri și apoi Alina își continuă diatriba împotriva invadatorilor Ucrainei: „Rușii sunt vinovați că noi nu mai avem case, dacă ei nu intrau în țara noastră, stăteam și acum liniștiți. Mă gândesc zi și noapte că ne vom întoarce, că viitorul nostru este în Ucraina, fără foamete și fără război.” (SABINA FATI – DEUTSCHE WELLE)
