Cu o carieră internaţională de peste 40 de ani, Andrei Şerban este unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă contemporani, spectacolele sale fiind jucate pe cele mai mari scene din lume.
Am vorbit despre cele două exiluri pe care le-a trăit, unul la plecarea din România, în 1969, altul, la începutul anilor ’90. Despre motivele reîntoarcerii sale constante în ţară. Despre modul în care se construieşte o carieră de o asemenea anvergură. Despre exigenţă şi perfecţiune. Despre cenzura comunistă, care l-a determinat să nu se mai întoarcă în România, şi cea a corectitudinii politice, din cauza căreia a demisionat, după aproape 30 de ani, de la Universitatea Columbia, din New York. Despre întâlnirile cu oameni care i-au influenţat destinul. Despre preţul plătit pentru norocul pe care viaţa i l-a scos în cale.
Nu aţi avut de suferit în comunism pe motiv de apartenenţă la o clasă socială „indezirabilă”? Tatăl dumneavoastră, Mihai George Visarion Şerban, un avocat cu studii de Drept la Leipzig, a fost director al Băncii Regale, în interbelic, şi șef de cabinet al lui Iuliu Maniu. Mama dumneavoastră, fiică de negustori greci.
Tatăl meu și-a pierdut în comunism locul de muncă. Mama, care era încă foarte tânără, era profesoară de limba română într-un liceu din București. Erau într-o situație financiară precară. Trebuind să-și întrețină familia, tata și-a luat un loc de muncă la Casa Scânteii, la editura Meridiane, ca fotograf.
S-a descurcat bine în meserie pentru că în tinerețe fusese fotograf amator, și a devenit unul dintre fotografii cei mai apreciați ai vremii, a câștigat multe premii naționale și internaționale, a publicat albume fotografice.
Obligat de comunişti la schimbare de profesie, și-a descoperit latura artistică. Dacă am preluat ceva în sensibilitatea mea vizuală pe scenă de la el am luat. Anii ’40 – ’50 au fost cumpliți, într-adevăr: eram în aceeași categorie cu foarte mulți care nu aveau dosar biografic sănătos și peste care Securitatea dădea buzna când dorea.
De câte ori auzeam soneria, ne era teamă că a venit pentru a ridica pe cineva din familie. Era o traumă pe care am purtat-o în mine de copil, ca atâţia alţii, ani și ani de zile; nici nu știu când m-am eliberat de ea… Dar o datorez teatrului.
Continuarea în Puterea a cincea.
