„Moromeţii 3”, regizat de Stere Gulea, a fost lansat în cinematografele din ţară, iar aseară şi la Constanţa, la Centrul Multifuncţional Educativ pentru Tineret „Jean Constantin”. Proiecţia a fost urmată de un dialog moderat de Angelo Mitchievici, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, cadru universitar, scriitor şi critic de film, dialog la care au luat parte regizorul Stere Gulea, Dana Păpăruz, designerul care a semnat costumele din film, şi actorul Nicodim Ungureanu. Scenariul filmului este unul original, semnat de Stere Gulea, şi urmăreşte viaţa lui Marin Preda, de fapt, drumul devenirii sale identitare ca scriitor, dar folosind ficţiune.
Am vorbit cu Stere Gulea despre ce anume l-a motivat să facă acest film, a cărui acţiune nu există în romanul lui Preda, despre finanţarea filmelor româneşti, despre fragilitatea democraţiei, despre motivele care ar trebui să-i scoată pe români în stradă, dar şi despre meseria sa, despre care spune că i-a dăruit totul.
Ada CODĂU: Moromeţii 3 s-a născut din nevoia unei continuări, a unei urmări, iar pentru această ultimă parte a trilogiei aţi stat de vorbă cu Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda, care locuia la Paris, aţi citit „Jurnal intim”, aţi coroborat ce aţi aflat din arhive cu ce ştiaţi din alte surse. Ce lipsea personajului Niculae Moromete, alias Marin Preda, ca să fie complet?
Stere GULEA: Primele două părți ale filmului sunt niște adaptări după roman: primul film respectând mai mult romanul, pe al doilea am încercat să îl mai adaptez. Pentru că romanul lui Marin Preda a avut constrângeri inerente perioadei, constrângeri politice, mi s-a părut că nu e cazul să se păstreze acele lucruri la care el a fost nevoit să recurgă. Unii au fost împotriva acestei selecții făcute de mine, altora li s-a părut că am făcut bine, asta e o problemă mai puțin importantă. Important este dacă am reușit să prind într-un fel momentul, epoca politică cu tot ce presupunea ea, cu schimbări, cu răsturnări fundamentale față de ce fusese înainte.
Al treilea film a fost o decizie oarecum neașteptată, neexistând un al treilea volum din „Moromeţii” şi chiar am avut sentimentul că unii s-au întrebat ce vrea cu ăsta, de ce „Moromeţii 3” filmul.
Mie mi s-a părut interesant și provocator să vedem scriitorul. Cine e? Ce a scris? Ce era cu el atunci, în momentul în care decidea să scrie acest roman? Vorbim de anul 1954. Povestea este foarte riguros circumscrisă temporal. Am încercat să construiesc o poveste despre un scriitor, aici Marin Preda, alias Niculae Moromete, în acel context. Era un scriitor relativ la început de drum, dar care avea ceva deja, un volum de povestiri, „Întâlnirea din pământuri”, care a fost considerat un volum modern, atipic pentru spațiul literar românesc, o proză asemănătoare cu proza americană a acelei perioade: Hemingway, Faulkner. Dar volumul a picat într-un moment prost ideologic, 1947 e anul schimbărilor, se virează clar spre cenzura stalinistă, adică cea mai dură. Și el încearcă să se adapteze, vrea să fie scriitor.
A îi reproșa unui tânăr, prin prisma zilei de astăzi, că voia să fie scriitor și că asta presupunea, din nefericire, niște compromisuri, mi se pare deplasat, mi se pare o superficialitate.
El a încercat să se adapteze, a scris o nuvelă despre o muncitoare textilistă, care, de fapt, venea de la o casă de toleranță şi care ajunge, cum se spunea în epocă, fruntașă (n.r. la locul de muncă). Numai că nici încercarea asta de a se adapta nu i-a reușit, pentru că imediat a fost acuzat de naturalism. Preda a ales traseul, schema, dar felul de a scrie nu şi-l schimbase, scria cum scrisese și povestirile lui. Era o viziune foarte dură, foarte comportamentistă, dacă e să-i dăm un nume. Deci a fost acuzat de naturalism și nu numai asta. Mai departe, prieteni apropiați, care erau mai informați, fiind în lumea propagandei, i-au spus Marine, scrie ceva pe linie, că altfel e jale. Și, atunci, a scris acea nuvelă, „Desfășurarea”, după care s-a făcut și film. Eu așa am pornit, încercând să fac o poveste care pleacă de la acest moment, când el se duce ca propagandist cu filmul făcut după nuvela scrisă de el. Te duci tu să le arăți oamenilor cum e bine, asta vrea să facă el, filmul după nuvela lui arată că e bine să te înscrii în colectiv și așa mai departe.
„Eu pe pielea mea am avut de suportat cenzura”
Dar asistă la un conflict între autorităţile raionale şi ţărani şi moare un om în fața lui. Pentru el, ăsta este un moment de balanță: rămân în continuare pe linia asta? Începe să-și pună problemele astea. Este chemat și i se spune să scrie o minciună, să spună că toată povestea cu răscoala ţăranilor este pusă la cale de chiaburi. El rezistă cât rezistă. Dar se fisurează toată relația lui cu prietenii, cu iubita, care este poetesă și care e pe linia partidului, cu redacția revistei „Flacăra”, care era un organ de propagandă.
Și, atunci, în perioada asta neclară, el iese cu acest roman: „Moromeții”. Prima dată apare în foileton, în „Viața românească”. Regimul nu știa ce atitudine să ia: dar, de vreme ce vorbește despre viața grea a țăranilor, de ce să nu ni-l asumăm? Și, atunci, l-au lăsat să iasă. A avut impact în lumea literară, plăcea, era evident. Și așa a avut drum liber romanul.
A.C.: Trilogia Moromeţii vorbeşte despre o epocă apusă, dar, în acelaşi timp, istoric vorbind, despre trecutul de dată recentă al României. Cum credeţi că ar trebui să se raporteze generaţiile tinere din România la epoca din film, la anii 1950?
S.G.: Din cât am umblat cu filmul, în ţară, pentru că am umblat în vreo 20 de orașe mai mari şi mai mici, pot să vă spun că oamenii mi-au zis că filmul i-a pus pe gânduri, i-a făcut să-şi pună întrebări și să reflecteze la ce ţi se putea întâmpla dacă practicai o meserie, să zicem, de artă, de cultură. Pentru că nu era vorba doar de scriitori, ci despre toate artele.
Eu pe pielea mea am avut de suportat cenzura. Primul meu film, „Iarba verde de acasă”, cel care acum se poate vedea pe YouTube, are cam 25-30% din el, din forma asta, refilmat, refilmat la cererea celor care dădeau liber la difuzare, după cenzură. Eu eram la primul film, apropo de tinerețe, dar eu n-aveam niciun drept asupra filmului, dreptul era al statului, care dădea banii, finanța.
A.C.: Credeți că generațiile tinere de azi realizează cât de fragilă e democrația?
S.G.: Nu cred. De ce vă spun asta?! Eu vorbeam cu actorii, atunci când am repetat pentru film, vreo trei luni de zile. Și am luat scenariul secvență cu secvență. Și, în timp ce discutam cu ei, îmi puneau tot felul de întrebări din care se vedea clar că nu știu nimic. Erau hârtie albă, cum se spune. Întrebau dar cum se poate așa ceva? Se poate. Tocmai asta e, că se poate. Cea mai tânără actriţă, Mara Bugarin, avea 22, 21 de ani când am făcut filmul. Olimpia Melinte avea 35, 36, Alex Călin, cam tot pe acolo. Nu știau nimic, habar n-aveau. Încet, încet, discutând, spunându-le, dându-le cărți, au început să-și dea seama.
De aceea spun că tinerii nu pot să-şi dea seama de cât de fragilă e democraţia.
Pentru că, dacă nu te atinge personal, n-ai cum să-ţi dai seama. După mine, în școală ar trebui să se discute cât mai mult despre lucrurile astea, cât mai deschis, pentru ca tinerii să înțeleagă măcar puțin din istoria asta, din ce a trăit societatea asta.
„Ţărani de tipul Ilie Moromete individual sigur că există. Mai există tipologia. Problema este că s-au schimbat condițiile”
A.C.: Mai există – în mediul rural de astăzi – ţărani de tipul Ilie Moromete, personajul care întruchipează ţăranul inteligent, ironic, complex, destul de greu accesibil?
S.G.: Individual, sigur că există, că nu are cum să dispară. Ca referință strict personală, eu aveam un unchi, frate de-al mamei mele, a cărui situaţie de familie semăna foarte mult cu cea a lui Ilie Moromete. Era un tip inteligent, stăteai să te gândești la ce vrea să spună, niciodată nu spunea direct, tot timpul venea după piersic, cum se spune, cu formulări dintre cele mai neașteptate. Deci, cred că mai există tipul sau tipologia. Problema este că s-au schimbat datele, condițiile. El nu mai are locul de manifestare pe care îl avea atunci, nu mai există cadrul ăla care să dea personajelor vizibilitate. Țin minte că Aurora Cornu mi-a povestit confruntarea pe care a avut-o, la început, cu Preda, pe tema asta. Că el tot încerca să facă din Ilie Moromete un fel de chiabur însetat de pământ, care își dezmoștenește copiii și chestii de-astea proletcultiste. Și ea îi spunea: Marine, Moromete nu e în lumea asta pe care vrei tu să o creezi, el are identitate și farmec. De ce îl discreditezi, de ce îl anulezi și nu-l lași să rămână așa cum l-ai făcut?
Tipologic, sunt convins că sunt – în zonele de la ţară – personaje de genul ăsta. Dar aura lui, importanța lui nu mai e, pentru că nici satul nu mai e cum era. Viața ţăranilor se întâmplă la un chioșc, unde beau o bere din peturi și vorbesc ca în „Las Fierbinți”.
A.C. Dar poiana lui Iocan? Mai există acest spaţiu de dezbatere şi confruntare în satul românesc al zilelor noastre?
S.G.: Nu, nu. Nici vorbă. A dispărut. Nici în timpul războiului nu mai exista. Condiţiile de război impuneau asta, spațiile publice erau controlate și nu exista libertate (n.r. de exprimare). Când am făcut „Moromeţii 2”, spaţiul ăsta încă mai pâlpâia, dar ţăranii stăteau la margine, comentau ei între ei, acolo, mai făceau o glumă, mai o ironie, dar pe scena satului apăruseră propagandiștii. Nu mai erau țăranii cu felul lor de a gândi, de a glumi. Poiana lui Iocan s-a dus.
A.C.: Cât de greu este să faci, la ora actuală, un film de epocă în România?
S.G.: Foarte greu. Statul nu dă niciun ban. Banii care vin se adună într-un fond, ei vin din taxele din media, din audio-vizual. Problema finanțării începe în momentul în care s-au stabilit niște criterii de finanțare care au devenit, cu timpul – căci le cunosc – discriminatorii. A fost o perioadă – şi poate că mai e și acum, să zic aşa, în trend – în care s-a mizat mult pe festivalurile internaționale, pe prezența filmelor românești la aceste festivaluri, odată cu Mungiu, cu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Asta a creat sentimentul că aceea e calea pentru cinemaul românesc: să ajungă în marile festivaluri, să ia și premii. La ora actuală, de exemplu, un proiect al unui regizor cu premii internaționale automat ia o finanțare pe primul loc, ia toți banii. Cu ceilalți ce se întâmplă? Multe filme sunt făcute pe un colț de masă: într-o bucătărie, pe o stradă, fără niște scenarii lucrate ca lumea. Şi, atunci, tu vrei să faci un film de epocă. (n.r. În ce priveşte finanţarea filmelor) Lucrurile merg în continuare cum merge și societatea, cei care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus nu l-au spus. Deci vedeți, toți suntem, într-un fel, vinovaţi.
Am făcut „Moromeţii 3” în condiții foarte grele, cu bani foarte puțini și evident că faci rabat.
N-ai cum să nu faci rabat. O zi de filmare în plus pentru un producător îi dă bugetul peste cap. Filmările au durat 28 de zile. Și eu încă i-am avut pe Tudor Giurgiu și pe Oana Giurgiu producători, sunt oameni cu care ai dialog, și ei încearcă să facă tot ce se poate. Dar e foarte greu.
„Oamenii care apar ca să se autopropună să conducă această țară sunt de o mediocritate dezarmantă”
A.C.: Într-un interviu acordat Radio Europa Liberă spuneaţi că există o oarecare amorţeală a cetăţenilor în relaţia cu politicienii, dar că aţi ieşi din nou în stradă, dacă ar exista un sens al protestelor. Pentru ce credeţi că ar trebui să protesteze românii astăzi? Ce credeţi că i-ar mai putea scoate în stradă?
S.G.: (n.r. Ar trebui să iasă în stradă, să protesteze) Pentru mediocritatea care s-a instalat la modul general în viața publică. Împotriva ei. Dar e un fel de indiferență a oamenilor și mai ales a tinerilor față de ce se întâmplă, zic eu, poate şi pentru că există această mare preocupare pentru cum arăţi, acest cult al corpului, dar nu e doar asta. Cred că societatea a intrat într-o perioadă proastă, de apatie. Oamenii care apar ca să se autopropună să conducă această țară sunt de o mediocritate dezarmantă. Poate e și contextul politic, și războiul ăsta din Ucraina, care, chiar dacă încercăm să uităm de el, el e acolo, la ușă, și nu e deloc vesel viitorul cu tot ce se întâmplă. Mor mii de oameni acolo. Se uită că vor unii să îi asuprească pe alții. Trist este faptul că există, în poporul rus, o asemenea iluzie a puterii pe care a avut-o Uniunea Sovietică și iluzia reînvierii acelei puteri, altfel denumită azi, nu are importanță. Nu știu foarte bine care sunt mecanismele care duc la o asemenea atitudine a unui popor – sociologii ştiu mai bine -, pentru că aici nu vorbim doar despre Putin. Putin este expresia, dar el, dacă n-ar avea şi susținere… Revenind, în societatea românească a trecut perioada aia (n.r. a protestelor) când se declanşa emoţia.
A.C.: Ați lansat, recent, o carte la Editura Humanitas: „Scrisoare către nepoatele mele”. Cum v-a venit ideea acestei cărți și care este esența ei?
S.G.: Ideea mi-a venit pe neașteptate. Discutam cu nepoata cea mică, acum 2-3 ani, la telefon, şi mă întreba despre devenirea asta, despre faptul că tatăl ei e român, îl aude vorbind cu noi la telefon în română, dar cu ele vorbeşte franceză, iar fratele lor vitreg, al celor două nepoate ale mele, este român, iar ele două, franţuzoaice. Atunci, amuzându-mă – pentru că am o relaţie mai jucăuşă cu ele – am zis să-i explic cum e treaba asta, despre o familie în care unii trăiesc undeva, despre care nu ştiu mare lucru. Dar pe tonul ăsta jovial, relaxat, nu la modul grav, serios. Și, întâmplător, manuscrisul a ajuns la directoarea editurii, la Lidia Bodea. Atunci când m-a contactat, spunându-mi că i-ar interesa să publice, pentru mine a fost un moment destul de delicat, pentru că n-aveam nicio intenție în sensul ăsta, nu scrisesem lucrurile astea pentru a fi publicate. Eu nici nu agreez genul acesta de scriere: memoriile. Jurnalele, da, memoriile, nu. Tot ce am relatat acolo a venit de la sine, memoria îmi spunea ce să scriu. Întâmplările puteau să fie astea, puteau să fie altele, dar nu știu de ce au venit astea în mintea mea. Nu mă gândeam la semnificație, sub nicio formă. E adevărat că am păstrat cronologia. De fapt, ce am vrut să spun este povestea neamului meu, a familiei, a perioadei prin care am trecut, a şcolii pe care am făcut-o şi pe care mai mult n-am făcut-o. Cum am ajuns să fac profesia asta, rodul întâmplării, norocul, toate lucrurile astea.
Întâmplarea a făcut că eu scrisesem în scenariu la „Moromeții 3” o secvenţă în care, într-o casă boierească în care trăiesc mai multe familii, o casă cu hol comun, o femeie care vorbește franțuzește le învață pe nepoatele ei franceza. Asta e o chestie oarecum personală, pentru că nevastă-mea a fost profesoară de franceză, nepoatele mele au venit din Franța şi s-au jucat cu bunica lor. Asta e ultima scenă pe care am filmat-o şi, într-un fel, cred că e ultima scenă pe care o fac ca regizor. Asta este, de fapt, Scrisoarea. Ați venit ca să vedeți ce meserie fac. Asta e meseria, nu știu dacă e bună sau rea. Dar e frumoasă, îmi place meseria și sunt bucuros că am putut să o fac. Am filme bune, să zicem, altele, mai puțin bune. Am și rateuri, dar meseria îmi place, da. Mi-a dat totul.
Dar fără familie, fără sprijinul ei, nu puteam să fac meseria pe care am făcut-o, pentru că au fost perioade foarte grele, în care nu câștigam, aveam copii și așa mai departe, dar am avut lângă mine un om extraordinar de bun: soţia mea.
A ținut familia și a ținut ca eu să fac lucrurile astea și asta a fost extraordinar.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
