Bunica Irina și nora ei, Angela, l-au dus cu schimbul în brațe pe micul Teofil kilometri întregi, încălzindu-l cu trupurile lor, ferindu-l de vântul aspru și de frigul nemilos. Așa încpe un reportaj DW despre refugiați și poveștile lor.
Se află încă pe un tărâm confuz, între coșmar și realitate. Aveau mâinile înghețate și au mers cu greu ultimii kilometri până la Dyakovo, punctul de trecere al graniței dintre Ucraina și România, care corespunde cu Halmeu.
Un bărbat generos le-a luat cu mașina după ce au trecut frontiera și le-a dus în gara de la Satu Mare. S-au urcat în tren și au fost mirate că au primit gratis biletul până la București, unde echipele Primăriei Generale s-au ocupat de cazarea lor în acest bloc bine încălzit.
Plecaseră inițial spre frontiera cu Polonia, au făcut 500 de kilometri în 20 de ore, dar acolo era o coadă infernală, îmi spune Angela, care știe că a durat patru zile pentru un prieten de-al lor să treacă.
Din Irpin, orașul din care au plecat, aflat la 40 de kilometri de Kiev, era mai aproape trecerea spre Polonia, dar nu-și puteau permite să stea cu copilul atât de mult, așa că au făcut cale întoarsă spre România.
Bunicul lui Teofil a condus și a făcut cei 300 de kilometri de la o graniță la alta în șapte ore, dar când au ajuns la circa 15 kilometri de frontiera cu România, șoseaua era blocată de panouri din beton, așa că și-au luat bagajele și copilul și au mers pe jos.
