Reportaj în gările din România. Ați fost vreodată-n gară-n Filiași?

E o noapte caldă, cu lună plină. În piața din fața gării din Filiași se plimbă câinii prin praful ridicat de mașini. Umbra unei statui se profilează pe fațada decrepită a gării. Este bustul lui Mihai Eminescu. O inscripție de pe fațada gării explică vag că poetul ar fi trecut cândva pe aici.

Statuia lui a fost amplasată bizar aici, în piațeta prăfuită a gării pentru că gara prin care să treacă Eminescu nu putea exista pe atunci. S-a construit abia în 1888, cu numai un an înainte de moartea poetului.

O lumină palidă se scurge de pe o ușă laterală. Este intrarea în Stația Filiași. Ziduri decojite, afișe decolorate, murdare, atârnă dezolant peste tot. În holul-sală de așteptare un bătrân adună cu degetele firimituri de pe o masă și le bagă în gură. Alături are câteva plase cu peturi și haine.

Peronul e și mai degradat. Stâlpii cu tencuiala căzută, tavanul decojit, geamurile sparte, ușile rupte, încremenite în nemișcare, cu lacăte ruginite. La biroul „Informații” o rangă pusă în diagonală peste geamurile sparte oprește intrarea. La fostul „Restaurant” prin ușa ruptă se vede hăul dinăuntru. O plăcuță de tablă cu meniul de altădată de bălăngăne ruginită deasupra ei.

Doi tineri cu bagaje stau pe singura băncuță din lemn care pare să-i țină. Ionuț și Raul sunt dintr-un sat din Mehedinți. Au venit de la Strehaia: „Gara din Strehaia ați văzut-o”, mă întreabă ei? „O-ho! S-o vedeți și pe aia!”

Trenul care i-a adus aici a avut întârziere două ore și au pierdut legătura spre Timișoara. Șapte ore până la următorul tren. Pleacă la muncă în Olanda. O doamnă „plasatoare” îi preia din Timișoara și îi duce în Olanda. De unde nu mai vor să se întoarcă. „La ce să ne întoarcem, la ce vedeți? La noi așa sunt toate, zici că suntem după război. Nu te poți baza că se schimbă ceva. Fiecare pentru el, nu ar face unul ceva pentru ce nu e al lui. Unde în lume mai sunt gări ca astea? Poate în Africa!”

„Faceți poze, doamnă, poate le puneți pe undeva să se vadă ce dezastru! Gara e ca o cocină, dacă ai putea, ai ocoli-o! Și e gară importantă aici, la Filiași, nu e o haltă!”, mă îndeamnă colegul lui de drum.

Pentru ca răcoarea serii să intre, impiegatul de serviciu ține ușa deschisă la cămăruța lui. Scrie ceva cu un pix în niște registre. Pare preocupat și cu greu îmi răspunde. Nu, nu e treaba lor cum arată Gara. Gara ține de șefi, de București, nu de ei. N-a zis și nici nu avea cui să ceară să se facă ceva. Nu are căderea.

Nici primăria din Filiaș nu se poate băga, că gara nu e a ei. Poate că ar fi putut pistona, dar credeți că s-ar fi schimbat ceva? Apoi, prudent, închide ușa. Aerul urât mirositor se ridică deasupra vechiului veceu și se întinde lent peste peron. De la singura fereastră luminată, deschisă, de la etaj, de aude în noapte un țăcănit de telex. Ești într-un alt timp.

Câinii se adună odată cu călătorii în jurul băncuțelor de pe peron. Ei știu mai bine decât oricine când sosesc trenurile și, flămânzi, adulmecă un rest de sandvici aruncat pe geam. Cu scârțâit asurzitor oprește și trenul lor. Ionuț și Raul urcă, pornesc spre Olanda. Cu ei în tren suie și bătrânul cerșetor. Impiegatul îl ajută să-și tragă plasele, pantalonii lăsați, pantofii prea mari. Și trenul pornește. Lasă în urmă un oraș de câmpie cu câini vagabonzi și cazinouri strălucind ca în Las Vegas.

Sentimentul că trăiești încă în coșmarul comunist, când realitatea era cu totul alta decât ce se spunea, ți-l dau și informațiile oficiale despre Gară: „Filiași fiind un oraș de dimensiuni medii, gara oferă facilități de bază pentru pasageri, cum ar fi săli de așteptare, case de bilete, automate de bilete și acces la peroane.

Filiași reprezintă un nod feroviar important, întrucât de aici se desprind rute către mai multe direcții: linia principală București – Craiova – Timișoara și linia către Târgu Jiu și Valea Jiului, conectând astfel zona Olteniei cu sud-vestul țării.”

Și ca disonanța să fie totală, tot acolo se spune că Eminescu a trecut prin gara lor, deși călătoria lui spre conacul prietenului său din Florești a fost în 1878 și gara a fost construită, cum spuneam, în… 1888.

Dej. „Dacă și aia e gară…”

Despre gara din Dej, județul Cluj, construită în timpul Imperiului Austro-Ungar în 1881, circulă multe bancuri. Cel mai cunoscut dintre ele sună cam așa: „Ioane, am auzit că aseară te-au prins golanii în gara Dej și te-au bătut. Ion: No, dacă și aia e gară…”

Am găsit-o pe Ana în gara din Dej, sosise cu trenul de noapte de la București. Este unul din cele 42 de trenuri care trec zilnic prin această gară. Ana a plecat tot de aici, spre capitală, acum 60 de ani. Avea 18 ani atunci și pornea spre lumea cea mare. „Era frumoasă gara, mi-o amintesc ca azi. Plină de flori, zugrăvită într-un bordo aprins și foarte curată”, ne spune ea în timp ce trage trollerul care se împiedică în fiecare ruptură din paviment. „Mă doare inima să o văd în halul ăsta”, murmură Ana în timp se se uită de jur-împrejur. Deasupra unei uși scorojite și legate cu sârmă încă mai scrie restaurant. Pereții ei decojiți arată ca niște răni în lumina soarelui.

În ușa sălii de așteptare e pusă o mătură în diagonală, obstacol pentru „homleși” ne explică femeia de serviciu. Oricum, și fără mătura aceea, probabil că nimeni nu ar îndrăzni să intre în „Sala de așteptare” în care pereții, scaunele, ferestrele arată de parcă acolo ar fi explodat o bombă. Pe ușă cineva a scrijelit: „Bos din Gherla”. Iar peste un afiș cu o foaie de hârtie în care se cere „Păstrați curățenia”, cineva informează: „Beni a murit”. Probabil un mesaj între oamenii fără adăpost care umplu, seară de seară, sala de așteptare a gării.

Tina este „femeie de serviciu” angajată de firma cu care gara are contract de prestări servicii. Ea și colegele ei folosesc clădirea WC-ului ca loc de muncă. „Aici mâncăm, aici…”, ne spune ea cu năduf. „Uitați-vă în ce condiții, ce spațiu ne-au dat și nouă unde să ne ținem materialele, mâncarea, apa, unde să ne schimbăm: la WC! Noi facem curățenie și aici, deși WC-urile nu sunt în contractul nostru de muncă, dar cum să le lăsăm murdare când noi aici stăm opt ore pe zi? Și din ăștia 2 lei pe care-i încasăm trebuie să cumpărăm hârtie igenică, tot ce trebuie! Cum să ajungă?”

WC-ul gării se închide noaptea

Pe un zid scund care indică și maschează WC-ul, scria „Non-Stop”, dar o pată de vopsea albă a acoperit literele. „Pentru că nu mai este non-stop!”, explică Tina, „Se închide noaptea. Noaptea călătorii își fac nevoile prin boscheți, astea sunt condiții de secol XXI la noi! Se închide pentru că nu suntem plătite și pentru ture de noapte, nu avem în contract așa ceva. Ne-au păcălit o lună că ne dau ceva în plus la salariul minim ce-l avem și nu ne-au dat și atunci am renunțat. Așa că WC-ul nu se folosește noaptea, e închis!”

Prin Gara Dej trec zilnic 42 de trenuri. De aici vin și pleacă sute de călători.

Tina îmi arată locul ei de muncă, antreul de la WC ul gării în care a pus mușcate în ferestre, și-a adus un filtru de cafea și un fotoliu desfundat în care stă când își mănâncă pachetul.

Într-un dulap în spate au „depozitul” de materiale, hârtie higenică, câteva bidoane de detergent și un sul de pungi de gunoi, „Primim douăzeci de saci de gunoi pentru o lună și noi avem în gară 23 de coșuri în care trebuie să punem pungi zilnic! Cum să facem, în care să punem? Soluția de spălat se împarte între toți care lucrăm, nu ajunge!”

Șefa CFR Călători de la Dej, Maria Sas, intră zilnic în această gară ruină dar spune că îi place: „Este locul meu de muncă, cum să nu-mi placă?!” Se degrevează de orice responsabilitate față de condițiile din gară: „Gara nu ne aparține, este la Infrastructură, noi răspundem numai de călătoria cu trenul. Pentru că se folosește gara plătim chirie la Infrastructură”. Și această chirie nu se plătește din biletele călătorilor, nu trebuie să le oferiți condiții decente și în gară? o întreb. „ Da, din bilete se plătește și chiria pentru gări…”, răspunde încurcată Șefa Călători din Gara Dej. Dar la această constatare rămâne.

Cristi Filip, Șeful CFR Infrastructură Dej, consideră că gara lui este în regulă și este curată: „Ce, ați găsit mizerie?”, mă întreabă el, „Dacă este degradată, asta e, e așa de ani de zile! Numai gara noastră e așa? Ce să facem noi? Vin inspecții în fiecare an de la Protecția Consumatorilor, de la Garda de Mediu, toți fac controale, dau amenzi. Amenzile merg la Regională la Cluj, ei le plătesc! A fost un plan să se renoveze, a fost o licitație, s-au făcut contestații și așteptăm să se rezolve. Dacă nu în toamna asta, poate la anu!” ne răspunde destul de iritat, șeful de stație. Deși nu-l întreb în ce an s-a construit Palatul Schonbrunn, ci gara pe care o conduce, Cristi Filip nu știe, și mi-o taie scurt: „Nu mă luați cu de-astea, de cultură generală!”.

Noi știm însă că Gara Dej Călători a fost construită în 1881, în perioada extinderii rețelei feroviare din Austro-Ungaria, din care făcea parte și Transilvania la acea vreme.

Informațiile oficiale o descriu astfel: „Este un nod feroviar important, asigurând conexiuni către mai multe orașe din România, inclusiv Cluj-Napoca, Baia Mare, Satu Mare și spre Bistrița, Moldova.

Facilitățile: Gara oferă servicii de bază pentru călători, inclusiv săli de așteptare, case de bilete, automate de bilete, dar este posibil ca facilitățile să fie mai limitate comparativ cu gările mai mari.

Istoria: Ca multe alte gări din România, gara Dej Călători are o istorie îndelungată, fiind parte din rețeaua feroviară națională încă din perioada de dezvoltare intensă a căilor ferate în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.”

La Târgu Jiu – megalomanie și pustiu

În 1987, când se pregăteau să sărbătorească centenarul Gării, gorjenii au vrut să facă una nouă. Mai mare și mai falnică. Așa că au început o construcție cu etaj, multă sticlă și ambiții de arhitectură cu simbolistică brâncușiană. Au terminat-o însă prea târziu, în 1989, când trecuse centenarul (1988).

Gara lor, imensă, este astăzi aproape pustie. Funcționează doar un ghișeu pitit lângă scări, celelalte s-au închis demult și acum se strâng coji de semințe în scobitura de sub gemulețe. În ea, vara te sufoci de căldură, dar nici peronul larg, neacoperit cu nimic nu oferă strop de umbră. După colț, în fostul „Complex Meșteșugăresc”, dacă intri pe ușă, dai într-un bar mizer de periferie.

Se spune că ar exista un plan de renovare al acestei gări, care a rămas plan de mai bine de zece ani. „În ceea ce priveşte Gara Târgu Jiu, reprezentanţii Primăriei Târgu-Jiu speră ca lucrările să demareze din vară”, scriau ziarele locale în 2012. „Sunt condiţii pentru a finaliza acest mare program, care priveşte modernizarea Staţiei CFR Târgu Jiu, dar totul se rezumă la partea de finanţare, fonduri pe care le avem în municipiul Târgu Jiu. În vară sperăm să înceapă lucrările, licitaţia este cea care va decide suma alocată acestui proiect.”
Pentru Gara Târgu Jiu, co-finanţarea din bugetul local, estimată la vremea respectivă era de 8 miliarde lei vechi, restul, sumele de câteva milioane de euro urmau să vină din fonduri europene. Dar nimic nu a urmat, deși acestei gări i-ar trebui și un plan de „reconversie”, pentru că tot etajul, gândit la început ca un spațiu generos, opulent, este acum pustiu.

Oficial, Gara din Târgu Jiu este declarată nod feroviar important în România. A fost inaugurată în anul 1888, la 1 iulie, undeva în pustietate, în perioada în care rețeaua feroviară din România era în plină expansiune. Dezvoltarea infrastructurii feroviare în acea perioadă a contribuit la conectarea orașelor din sudul și sud-vestul României cu restul țării. La împlinirea unui secol de existență, autoritățile au decis construirea unei clădiri noi, în spatele celei vechi, aceasta find dată în funcțiune în luna august 1989.

Gara are „facilități pentru călători, inclusiv birouri de bilete, săli de așteptare și toalete. Călătorii pot găsi trenuri care circulă spre orașe mari precum Craiova, București sau Pitești, și alte destinații importante”.

Ce răspunde Compania Națională de Căi Ferate. Răbdare

Am întrebat autoritățile când și cum vor fi reabilitate stațiile CFR, care sunt șansele să avem gări în care să nu pășim cu groază. Am primit o situație la zi pe care o redăm mai jos. Nu ne mai trebuie decât răbdarea de a ajunge în 2030.

„Conform Programului Investițional 2021 – 2030, 22 de stații de cale ferată sunt prioritizate pentru a fi modernizate, cu finanțare europeană, prin Programul de Transport: Ploiești Vest, Mărășești, Caracal, Filiași, Roșiori Nord, Dej Călători, Beclean pe Someș, Pașcani, Adjud, Ciulnița, Videle, Teiuș, Războieni, Râmnicu Sărat, Sinaia, Bușteni, Aiud, Făurei, Băile Herculane, Orșova, Neptun hc, Costinești Tabără. De asemenea, prin acest program sunt finanțate și lucrările pentru reabilitarea Gării de Nord București,etapa I și etapa II”, se precizează în răspunsul CNCF.

Din surse proprii ale CNCF „CFR” SA, a mai fost aprobată efectuarea reparațiilor capitale pentru stațiile CF situate pe raza SRCF Iași: Bârlad, Buhăiești, Dorohoi, Bucecea (expertiză și DALI), precum și pentru stația CF Leorda (proiectare și execuție lucrări).

În cadrul proiectelor de reabilitare/modernizare a liniilor de cale ferată, aflate în implementare și în pregătire, sunt prevăzute lucrări de modernizare a stațiilor de cale ferată care nu au fost modernizate. Astfel, până în prezent au fost finalizate și recepționate lucrări la stațiile aflate pe secțiunile Frontieră – Arad – Km 614 și Simeria – Sighișoara, iar în cadrul proiectelor de modernizare a coridoarelor feroviare, aflate în în execuție, sunt reabilitate și clădirile de călători, respectiv cele aflate pe traseele Brașov – Sighișoara – Simeria – Curtici – Frontieră, Caransebeș – Timișoara – Arad și Cluj Napoca – Episcopia Bihor.

Din împrumuturi BERD și CSFB au fost modernizate/reabilitate 19 stații CF: Craiova, Cluj, Iaşi, Constanţa, Focşani, Tulcea, Drobeta Turnu Severin, Galaţi, Ploieşti Sud, Sighişoara, Alba Iulia, Suceava (Burdujeni), Arad, Feteşti, Bacău, Buzău, Oradea, Braşov, Sibiu.

Alte 15 staţii de cale ferată au fost finanţate din fonduri europene nerambursabile, aferente POS-T 2007 – 2013 și finalizate: Giurgiu Oraş, Slobozia Veche, Călăraşi Sud, Piatra Neamţ, Botoşani, Vaslui, Brăila, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Piteşti, Bistriţa, Zalău, Slatina, Râmnicu Vâlcea, Reşiţa Sud”.

Citește și: Exclusiv. Caroline Fernolend, Marele Premiu Europa Nostra: „Visul meu este ca autoritățile să-și asume faptul că de mulți ani ONG-urile din România identifică și suplinesc lipsurile în multe domenii.”

Urmăriți PressHUB și pe Google News!