REPORTAJ | Pulsul lumii în cel mai vechi târg din România

La Negreni, din 1815, oficial, dar poate și mai dinainte, în a doua săptămână din octombrie, se ține „Târgul de la Fechetău”. Este considerat cel mai mare târg din Estul Europei. Se întinde pe aproape 10 hectare pe sub poalele muntelui, de-a lungul Crișului Repede și se bucură  de mare faimă.

Adună vânzători și vizitatori de peste tot din lume, primăria spune că are oaspeți din Europa de Vest, Ungaria şi chiar din Statele Unite. Anul acesta s-a ținut prima dată, după doi ani de pauză din cauza pandemiei. Poate de aceea, a fost cel mai mare târg din istoria lui.

Aproape tot anul, ardelenii plănuiesc expedițiile lor, vânătoarea de comori  și de lucruri trebuincioase, în măruntaiele Târgului de la Negreni. Artiști, colecționari, intelectuali, meșteri și țărani savurează împreună desfrâul de toamnă.

Caută, beau, mănâncă, vând și cumpără, povestesc – aici e locul unde, în sfârșit, se întâlnesc. Este un fel de bâlci, dar unul aparte, în care Balcanii, Occidentul, Africa și Orientul stau îmreună la soare.

Aici poți găsi un tablou olandez, o farfurie japoneză, o mască africană, o farfurie regală, o tabacheră din Al Doilea Război Mondial, o diplomă italiană, un vinil american, tămâie de Dubai, orice, mai mult decât tot ce ți-ai putea închipui.

O lume care nu vrea să dispară, alături de alta care împinge piețele occidentale cu tonele de mărfurile chinezești.

Și între ele, aproape zdrobiți de impact, țăranii care încă mai vând potcoave și hamuri, mături și varză, mere și brânză, securi și topoare, scaune, copaie.

În dimineața de sâmbătă, puhoiul se revarsă de pe drumul țării spre gura târgului ca un șarpe tremurător. Sute de mașini au invadat curțile localnicilor, parcate chiar și-n grădinile lor. Gospodarul a ieșit la poartă și le dirijează printre ultimele căpățâni de varză.

Cere 15 lei de mașină parcată. Încap și câte 50 într-o livadă. De peste tot răzbat claxoane și fluiere de poliție. Pohoiul nu poate fi stăpânit.

Bătrânul cu baston și pălărie care se oprește lângă mine, vine la târgul ăsta de când avea 5 ani. Când era tânăr venea peste dealuri, pe jos. Pleca cu o zi înainte și ajungea pe la 1 noaptea.

„O fost un an cu brumă și frig, c-am alunecat pe iarbă și-am tras o căzătură de mi-o sărit pălăria cât colo.

M-or durut tăte, de așe căzătură n-oi uita! Veneam în fiece an de ne cumpăram sfetere și căciuli și aprinzători și gumari. Nu erau așe scumpe ca amu. Dar și amu, dacă le iei la mâna a doua sunt mai lesne. Io zic așe, că lumea e săracă.

Mai săracă de cum o fost în ailalți ani, că anul aista lemnele s-or scumpit și pensiile n-or crescut.”

Nu stă mult de povești bătrânul Ioan, că târgul e mare și vremea e scurtă, așa că pleacă degrabă să înceapă ziua cu o țuică.

Ultimii

Petru Rogojan vine de 30 de ani la târg. Astăzi s-a așezat mai aproape de intrare, ca să fie sigur că-l vede lumea. „Aveam 17 ani când tata m-a dat ucenic, la un meșter curelar din Baia Mare”, începe să-mi spună Petru Rogojan povestea lui, în timp ce vinde o curea de pantalon cu 30 de lei.

„Mi-a fost greu, dar meseria asta m-a ajutat să țin trei copii în școală. Toți trei or făcut facultăți: unul e stomatolog, altul e profesor și al mic inginer. Eu am fost agricultor, am muncit la câmp și cu animalele și-n răstimp am lucrat cu pielea.

Pot să spun că n-am cunoscut comunismul. La noi n-a fost colectivizare, iar eu am fost mandatar de atunci. Eram și aprovizioner și executant și manager și vânzător și tot ce vrei, de când mă știu. Dar după mine nu mai vine nime.”

Și Petru Rogojan îmi explică  pe-ndelete, la ce se folosea centura din piele de lucru, cea îngustă, ca să te poți apleca în pădure sau la coasă, dar și chimirul lat, cu cusături, pentru straiele de sărbătoare. Un chimir artizanal costă de la 1500 de lei în sus, poate ajunge și la 1000 de euro. Un harnașament pentru cai îl vinde cu 1000 de lei.

Dacă este unul bun, ține și 50 de ani, ne asigură el.

Este sceptic în privința viitorului: nu se mai cresc cai, nu se mai prelucrează pilea, nu mai sunt meșteri, nu mai sunt bani. „De la ultimul tăbăcar din Cluj, de lângă Podul Hingherilor, am luat acum trei luni ultimele lui rezerve de piele.

Are 60 de ani, se descurca tot mai greu, n-a putut face față condițiilor puse de Mediu, a închis. Acum luăm de la depozitele care aduc piele din Italia.

E bine prelucrată, are calitate, sunt buni în meserie. Noi nu mai avem așa ceva și e păcat”, spune meșterul și, pentru că-l rog, se semnează cu pixul pe o curea ce-o cumpăr ca  amintire.

Crede că  târgul de anul ăsta, chiar dacă are mulți vizitatori nu va fi unul bun: „Nu sunt bani, doamnă, lumea e săracă! Vin câțiva de la oraș după chilipiruri și restul n-au bani. Se plimbă, cască gura, atât. Am vândut foarte prost.”

Lângă meșterul curelar s-a așezat tâmplarul Korosi Gheorghe. El vine de la Tileagd, are 70 de ani și lucrează în lemn de mic copil. Face scaune, tocătoare, mese, face orice. „Ca să mă țâu în viață, din plăcere”, obișnuiește să răspundă. „Pe măsură ce au trecut anii”, spune el, „lucrul nu s-a mai meritat, pentru că lemnul s-a scumpit, în ultimii 3 ani cu 30-40%.

Și cumpărătorii s-au împuținat. Cumpără de pe internet amu, nu mai iau scaune făcute de om. Eu am lemn curat, lemn neted ca-n palma mea” și dă cu palma peste scăunel, să-mi arate. Mâinile lui sunt mai aspre, mai crăpate decât lemnul din care le-a făcut.

Crede că peste cam 5 ani, „târgul cu meșteri e gata, nu mai are cine să vie, o să viniți să mâncați mici, da noi n-om mai fi!”

Ancuța face clopote. A învățat meserie „din străbuni”, adică ea de la tatăl ei, Dionisie, tatăl de la bunicu’ și bunicu’ de la străbunicu’. Clopotele stau cuminți, așezate pe masă, frumos rânduite, tac. Cum se face un clopot?

„Bați fierul din ciocan, îl bagi la foc, îi dai formă, îl sudezi cu oxigen, îi faci model. E muncă. Durează și consumi. Un kil de aramă îl iei cu 270, te costă oxigenul, gazul, curentul, tot mai scumpe.” Ea nu a crescut prețurile.Vinde clopotele ca și-n anii trecuți, cu 150 cel mai mare, până la cele mici cu 20. Dar ieri n-a vândut nimic. Ancuța e cam supărată.

Curioasă cum a fost și la ceilalți negustori, aseară pe la 11 a trecut prin târg și i-a întrebat: ei cum au vândut?

„Toți s-au plâns de vânzare”, îmi spune ea, „Ziceau că n-au oamenii bani, că se uită și nu cumpără! E slab rău târgu anu’ ăsta!”

Alături stă Constantin. El vine de la Buzău și vinde usturoi. Asta cultivă și asta vinde de ani de zile. Usturoiul lui e de două feluri: mai mare, usturoi de toamnă cu 15 lei kilogramul și usturoi mai mic, dar mai iute, care ține până-n august, cu 25 de lei kilogramul.

7 ore face pe drum până aici, dar n-a vrut să piardă primul an de târg după ce a fost închis. N-a vândut prea mult, dar până la apusul soarelui mai este. Și Constantin rămâne pe jumătate adormit, între grămezile cu usturoi.  

Un băiat tânăr – el nu vrea „să apară la ziar” – vinde pânză de in, cu 13 lei metrul. Ultimul stoc al unei mari fabrici care a dat faliment.

„Dacă strabateți târgul”, îmi spune el, „veți vedea la vânzare multe produse de la fabrici falimentare. Oamenii au salvat ce a mai rămas din ele. Asta vindem noi, ce n-au reușit ei.” 

Iar dincolo de pânza de in se întind rafturile cu borcane de miere ale familiei Pop. Ioan și Tudor, tată și fiu, vin din Bihor. Au 500 de familii de albine și pentru că achiziția de către stat le plătea mierea foarte prost, nu mai dau nimic en-gros.

Ei au hotărât că-și vând mierea singuri, din târg în târg, așa cum se făcea și altă dată. „Piața mea e în scădere”, ne explică tatăl.

„Am un coleg care vinde toate albinele. Nu mai poate să le țină. Nu-i rentează.”

„Mierea la achiziții este foarte prost plătită”, explică Tudor, „pentru că noi nu putem concura cu ce aduc ei din exterior. Marii comercianți pot lua miere non-UE și cu 8 lei kilogramul. Sau aduc miere din China, de proastă calitate.

O amestecă cu 10-20% de la noi și-i zic miere românească. Asta e înșelătorie! Noi nu putem face așa ceva. Și cum să rezistăm la concurență cu ei? În plus e problema pesticidelor și  insecticidelor periculoase care au fost interzise în Germania, de exemplu, dar la noi de cinci ani încoace se dau derogări peste derogări și încă se folosesc. Nu doar că ne mor albinele, dar mor și soiuri de plante.

Altă dată creștea busuiocul de miriște după secerat, era splendid pentru albine, făceau o miere foarte aromată. Acum a dispărut de tot, miriștile rămân uscate, ca aici jos, în drumeag, sunt pământ gol. Nu se face miere din praf!”

Când vine mallul la tine și stă patru zile

„Adidașele pentru copii 20 de lei, papucele de cameră, 10 lei!”, strigă un copil dintre mormanele de încălțăminte veche adusă din occident. Lungi șiraguri cu haine vechi și pantofi se întind de-a lungul malurilor Crișului Repede, iar strigătele vânzătorilor ambulanți sunt tot mai disperate pe măsură ce se lasă seara.

Dacă nu vând destul cât să-și scoată benzina și mâncarea, n-au făcut nimic! Stau aici nopțile în mașini, mai fac câte un foc și se încălzesc, dimineața pe rouă întind cearșafurile și marfa, s-o prindă soarele. Paltoane, hanorace și pantaloni de iarnă acoperă iarba crudă răsărită după ploile de toamnă. Câmpul, cândva pășune, abia mai respiră de sub maldărele de haine.

„Veneam la Negreni în toți anii studenției”, povestește Maria, care acum predă la universitate și este însoțită de prietena ei, Cipriana, psiholog într-o mare corporație înternațională. Amândouă sunt entuziasmate de târgul bogat și ziua însorită. Și-au cumpărat carți, discuri, brățări și inele vechi.

„Într-un an n-am avut bani aproape deloc, nu mi-am cumpărat nimic”, își amintește ea.

„Dar n-am putut să mă abțin să nu vin. Plecam cu noaptea-n cap din Cluj, și trenul era înțesat. Ajungeam aici morți de foame și de frig, dar nu conta. Ne zbenguiam prin târg, scormoneam, căutam, mai mult vedeam decât cumpăram, dar ne plăcea.

Eram ca-n peștera lui Ali Baba. Țin minte că prietenei mele, Ani, îi rămăsese sufletul la o geacă de motociclist, din piele. Era atââât de grea, că n-o puteai ridica! Dar ea era moartă după ea! Și a negociat, a negociat până când omul i-a lăsat-o cu cât a cerut, dar, ce să vezi, când s-a uitat în portofel nici atâta nu mai avea!  Cere de la mine, degeaba, zic, uiți că  tocmai am mâncat kurtos kolacs de ultimii bani ?! Tot drumul înapoi spre casă a oftat după haina aia grea de n-o puteai ridica! Târgul a fost studenția mea!”

Dincolo de tiribomba în care plutesc copiii deasupra văii se întind antichitățile. Sunt și nu sunt antichități. Trebuie să fii foarte atent ca să nu iei un „fake” bine deghizat. Dar dacă ai noroc și fler de colecționar, de aici poți pleca și cu un obiect destul de rar.

Lui Andrei, un băiețel de 12 ani, i-a rămas gândul la un cal. „Era un cal de fier”, îmi explică el. „Foarte mare”, îl completează cele două fete care-l însoțesc, „cam cât un cal adevărat! Dar era prea scump, cerea în euro, mult, câteva mii.”

Îl găsesc și eu pe cal, stă la intrarea unui cort, cu un carton atîrnat de gât: 3500 de euro. Samsarul nu vrea să spună de unde-l are, dar n-ar lăsa la preț. Ceva mai departe, un înger cât cortul se ridică deasupra mulțimii. Vânzătorul spune că l-a găsit prin Germania. Nu știe ce înger e, dar așa sclipos și falnic, crede că face vreo două mii de lei. Până spre seară nu i-l cumpărase nimeni.

„O să-l duc acasă și-o să-l țin cu mine”, îmi spune el, supărat. 

La mare căutare anul acesta au fost sobele. Cam 3000 de lei una. Sobe metalice, unele căptușite cu ceramică, altele modele rare, toate având mușterii prin preajmă. Nu la fel de bine s-au căutat tablourile, care, date jos de pe pereții caselor occidentale, nu le spun mare lucru muntenilor de pe văile transilvane. Un burghez flamand în ramă, o barcă olandeză, un cuplu bavarez, o cabană din Anzi sau un canal din Veneția, nu par o achiziție necesară în această toamnă.

Bâlciul deșertăciunilor

Printre unelte, covoare, cărți și biciclete, de pe un colț de masă zâmbesc stingher oameni de departe, chipuri rătăcite prin cutiile cu fotografii purtate de vânzătorii nomazi prin toate colțurile lumii. Zăbovesc cu mâinile pe o fotografie minusculă în care râde vesel un grup de bicicliști.

Par a fi ieșit într-o drumeție, la plimbare. Emană căldură și poftă de viață. Fotografia este cât podul palmei mele. Nu mă pot desprinde de ea. O primesc cadou, pentru că nici proprietarul nu ține la ea.

Vânzătorii de antichități sunt optimiști. Ei au o clientelă nouă: tinerii. „Sunt tot mai curioși să afle despre obiecte, ce sunt, de când sunt, la ce au folosit”, ne spune un vânzător. Vin, întreabă, le iau în mână, se uită la ele. La ceasurile de buzunar, la stilouri, brichete, telefoane vechi, ocheane, pickupuri, gramofoane.

Fetele caută bijuterii vechi, sticle de parfumuri care nu se mai produc, evantaie, cămăși și tunici tradiționale. „E un public tânăr tot mai cunoscător”, mi se explică.

„Vin de la oraș, vin din toată Europa. Adineaori am avut doi francezi care au cumpărat viniluri, din cele rare. Eu am așa ceva, am colecție. Nu le dau ieftin, dar ei le știu valoarea. Cumpără și cămăși din  pânză de casă, dar să fie vechi, autentice. Dacă au pete de rugină, sunt și mai apreciate”, continuă el.

În timp ce-mi povestește, o tânără ridică în aer o bucată de lemn și-i spune pietenului ei: „Știi ce e ăsta? Un mai pentru spălat rufe!”. Băiatul încearcă să învârtă o moară de piatră: „Dacă dai o oră la asta, nu mai ai nevoie de sală!”

Pun mâna pe o inimă de lemn, albastră. Cineva s-a întors cu ea din Mallorca. Încă e caldă, de parcă ar fi păstrat un soare în ea. O iau, iar de lângă ea, un rege zâmbește vag, într-un fund de farfurie.

E Regele Charles al III-lea, pe când era doar un tânăr prinț. Dintre zeci de cești, căni și podoabe, farfuria nu pare să aibă o valoare mai mare. 10 lei îmi spune femeia care le-a adus „de pă Anglea”, la vânzare. 10 lei și te duci cu Regele acasă.

Dincolo de apa învolburată a Crișului, sub poala pădurii, răcoarea serii se lasă mai repede. Oamenii strâng și încep să care papornițele spre drum. Un freamăt se aude  și șarpele uman înaintează tot mai greoi spre ieșire. Eu duc cu mine din valea întunecată, un rege, o inimă și o fotografie foarte mică.

Untold-ul Negrenilor

Anul acesta accesul în târg a costat 5 lei de persoană, însă pentru minori intrarea a fost gratuită. Pentru vânzători, tariful de închiriere a variat în funcție de zona aleasă, între 8 și 20 de lei pe metru pătrat, pe toată durata târgului.

Luni dimineața, când încă nu se făcuse „centralizarea” secretarul primăriei Negreni, Radu Secan, ne-a spus că estimările sunt de peste 50 de mii de participanți în cele patru zile de târg. Mai mulți decât oricând. Iar vineri, doar încasările de la comercianți pentru spațiul de expunere erau de aproape 80 de mii de lei.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!