Revizorul lui Nikolai Gogol. 5 din 5 stele (i-aș da mai multe, dar mi-e că se va înțelege că sunt mai mici).
La final de stagiune, pot spune că Teatrul Mic a dat lovitura, one more time. Cu Alexandru Dabija regizor, un titlu de Nikolai Gogol, actori talentați ajunși la un vârf al creației lor, ai spune că nici nu e greu.
Sigur, dar numai semnăturile nu garantează nimic, niciodată.
Recunosc, singurul gând care îmi trecea prin cap era vizavi de aerisire. Reprezentația este concepută pentru spațiul din subsolul clădirii din Gabroveni.
Teatrul Mic, după ce a pierdut și sala principală și sala Teatrului Foarte Mic, caută noi formule. Probabil că cei din Primărie nu știu ce-i ăla teatru, că nu s-au înghesuit să reabiliteze sălile.
În final, n-a fost nicio problemă cu aerisirea, doar cu un pic de gălăgie venită de-afară. Mă rog, poate doar când am fost eu.
Piesa este una dintre cele mai bune, extraordinare, scrise vreodată. O satiră cruntă la adresa corupției proiectată în mediu provincial, în fapt este o demultiplicare a corupției generalizate.
Pentru că obsesia pierderii privilegiilor de funcționar public, de simbriaș al statului, a averii acumulate ilegal, e generalizată. La care se adaugă dorința oarbă de mărire.
Citește și: Ce se mai poate vedea prin București, între clasici și contemporani | TEATRU
Avem de-a face cu povestea unui funcționar minor din Sankt Petersburg confundat cu inspectorul guvernamental (ceasul rău-pisica neagră-simbolul fetiș). Un text complex, cu o lungime peste medie. Durează vreo 3 ore și jumătate. Nu vă impacientați, nu vă dați seama când trece timpul!
Așa cum se precizează, ceea ce alții nici nu se mai obosesc să o facă, textul este adaptat, ușor ajustat la necesități. Nu, nu se intră cu picioarele în el, cum fac cei cu „remixurile”.
Una dintre noutăți este schimbarea sexului unor personaje. Dacă la Revizorul lui Nikolai Gogol dirigintele poștei era bărbat, acum este femeie. E mult mai aproape de realitățile zilei, nu-mi amintesc să mai fi văzut diriginți de poștă bărbați, fenomenul fiind repetat și cu alte personaje cărora, astfel, le dă și mai multă vioiciune, mai mult haz.
Un fel de „scopul scuză mijloacele” în sensul bun. Nu e vreo noutate. Îmi vin rapid în cap Andrei Șerban și Matthew Bourne.
Spectatorul intră direct în decor. Sala lăsată la roșu, cu o coloană centrală secționată până la armătură, folosită și pe post de coloană dintr-o biserică, dar fixează și epicentrul acțiunii.
Pe podeaua stropită („găinățată” sau șantier) sunt împrăștiate seifuri, care, normal, ascund bani, inspirat prezentați ca bani „orbi”, că doar banii n-au miros, culoare. Dar sunt și locuri de ședere, perspectivă, și depozitare pentru parte din restul recuzitei.
Gogoșile mâncate de Osip, de exemplu. În fundal, un loc „poleit”, ca un dressing room, funcționând pe mai multe posturi. De la „oglindă, oglinjoară…” până la ascunzătoarea „sniperului” de bârfe și intrigi, locul unde glamourul te orbește în falsitatea sa.
Preferata mea a fost zona tavanului cu păsările spânzurate pe cablu electric, cum găsim și în ziua de astăzi. Și pentru a da greutate alegerii, una din păsări, la un moment dat, se și „găinățează”.
Cum și-a dat seama chiar și cine nu cunoaște arta lui Dabija, el și Ioana Pashca, scenografia, n-au lăsat nimic la voia întâmplării.
Exact așa sunt concepute și costumele. Nu scrie cine le-a creat. Înclinația lui Dabija către „duo cromatic”, dacă alb și negru le trecem în pantonar, este cunoscută. Din mai multe rațiuni.
În intimitatea acestui spațiu se vede, însă, mult mai bine. A folosit excepțional tipurile de materiale, texturile și croielile, pentru a-și creiona cât mai bine personajele. Poate că la prima vedere pare, cumva, că aduce cu stilul „Familiei Addams”.
Da, este o intenție de suprarealism, atmosferă gotică. Costumul este chiar personajul. De la salopetele albe, care amintesc de perioada nebunească a pandemiei, când ne feream de virusul letal, de la mantale sau paltonul de blană al primarului, la costumul lui Hlestacov, de fante de Sankt Petersburg, sau până la detalii de pălării, inclusiv, ni se aduce aminte de „Nasul”, alt hit al aceluiași Gogol, prin același Hlestacov. Multă măiestrie.
Totul însoțit de un design de lumini inteligent.
În context, sunt scene care pastișează momente cunoscute ca, de exexemplu, Cavalerii mesei rotunde. E un continuu joc cu mintea spectatorului.
Desigur, marea lovitură este dată de jocul actorilor. Un fel de masters lesson pe gestică și mimică.
Pentru fiecare în parte, dar și pentru spectatori, Dabija a construit vocalul, toate intonațiile și registrele, și mișcarea scenică, secundă de secundă.
Iar dacă cineva crede că sunt momente de improvizație, pentru că, uneori, pare că actorii intră și în modul off, trebuie să știe că acele momente sunt poate cele mai repetate.
Interacțiunea cu spectatorii este cea mai imprevizibilă (ați văzut la Coldplay). Dacă textul, în sine, oferă momente de hilaritate maximă, jocul actoricesc a venit să supraliciteze totul până la a te ține cu mâna de burtă. Expresia fețelor este de neprețuit.
Pe Ovidiu Niculescu, dacă l-ai văzut „Restul e tăcere” a lui Nae Caranfil, probabil, că ți-l și imaginai în rolul primarului, și dacă doar citeai piesa. Este irezistibil.
Alexandru Voicu în dublu rol. Medicul Ghibner și un Hlestacov absolut memorabil. Mi-a atras atenția odată cu rolul din „Deșteptarea primăverii” de Frank Wedekind, montat la Mic de Vlad Cristache.
Am intuit imediat că merită și poate mult. Îmi pare bine că nu-mi înșală așteptările. Genul actorului eyes talking. Face aici o performanță care i se poate înregistra ca rol semnătură.
Cezar Grumăzescu, Luca Luchici Hlopov, inspectorul școlar / Chelnerul, este fabulos. În ambele apariții. Coloratura dată de Dabija lui Hlopov impune o interpretare măiestrită, iar Grumăzescu e terific.
Liapchin-Tiapchin, judecătorul, este interpretat de Andrei Seușan. Un efort încununat de o reușită excepțională. Cheia ludică de identificare a puterii judecătorului de provincie, singurul, e vocală.
Sau numai gura este de el, dreptate mai puțin. Seușan face un tur de forță, pentru că nu e vorba că zbieri, aia poate face oricine, trebuie să menții intensitatea și tonalitatea.
Zemlianica, directorul de spitale este interpretat de Vlad Logican. Acest neașteptat „cavaler al dreptății și apărător al adevărului” este prezentat cărând o sabie supradimensionată, provocând râsul din prima.
În zelul său de a se supune autorităților și a fugi de responsabilități, nu numai că, nu odată, se împiedică, dar aproape merge mai mult târâș, înoată. Este și un mim înnăscut.
Claudiu Istodor, în rolul lui Osip, și Virgil Aioanei, Uhovertov, comisar de poliție / Abdulin, negustor, închid glorios lista personajelor masculine.
Citește și: Avalanșă de musicaluri în București
În dreptul personajelor feminine este delir total.
Andreea Gramoșteanu, film sau teatru, dramă sau comedie, este inconfundabilă. Ușurința cu care dă credibilitate personajelor sale e fantastică.
Oana Pușcatu, fata primarului, Maria, o reții ușor chiar și în roluri episodice, nu numai datorită interpretării, ci, și a timbrului vocal și a modulațiilor speciale. Admit că e de neînlocuit prin musicaluri. Ceea ce dovedește și aici.
Irina Velcescu, Dobcinskaia, și Ana Bianca Popescu, Bobcinskaia (episodic Posliopchina, nevasta lăcătușului) sunt cele două gaițe. Între țățismul provincial și aspirațiile de mari doamne, totul se joacă la intensitate maximă. Tandemul cucerește scena la fiecare intrare.
Silvana Mihai este dirigintele poștei. Mihai preia perfect comportamentul masculin de funcționar, dar nu sunt uitate beneficiile „schimbării de sex”.
Liliana Pană, Avdotia, servitoarea primarului, este pisica neagră, nu doar după animalului fetiș purtat după ea în două variante, scurt și lung, ci și a unei morgi afișate pe tot parcursul spectacolului.
Nu știu dacă stagiunea asta, dar stagiunea viitoare, pentru cine vrea să-și facă un bine trebuie să înceapă cu acest spectacol.
Sigur, managerial, anunțarea calendarului este un fel de ceasul rău – pisica neagră. Dar exact asta demonstrează și Dabija, dacă acceptăm înseamnă că așa ne place să trăim, cu totul.
Informații și bilete aici.
Credit foto: Andrei Gîndac, Bianca Munteanu
