Guvernanții României au supus, vreme de trei decenii, această țară unui experiment sinucigaș: cum să te dezvolți ca societate sabotând educația și făcând din școală nu un loc al cunoașterii, ci o fabrică de diplome pentru o oligarhie ignorantă, înfometată de diplome false și titluri pompoase.
Început în anii 1990 cu înființarea de universități private menite să ofere ambalaje țipătoare tuturor repetenților căpătuiți în politică, acest experiment s-a perfecționat în timp, până când a reușit să inducă printre oameni ideea că școala nu ți-e de niciun folos în viață dacă vrei să reușești repede și pe bani mulți.
Nicio societate nu a mers vreodată înainte prin ignoranță. Nicio economie nu a devenit competitivă prin speculă și fraudă. Nicio democrație nu a crescut vreodată armonios atunci când stăpânii societății au ales să mizeze pe instinctele primare, pe superstițiile și fricile oamenilor săi. Niciun stat de drept nu s-a consolidat vreodată atunci când a considerat legea drept un mijloc pentru a proteja infractorii.
Toate acestea au fost însă încercate în România. Cu miniștri analfabeți ai Educației, cu plagiatori (adică hoți de bunuri intelectuale) în pozițiile strategice din stat, cu un aparat administrativ din care a dispărut orice idee de competiție și de promovare pe merit cognitiv, societatea românească este azi captivă în brațele unei caracatițe a corupției morale care sufocă, rând pe rând, orice inițiativă prin care educația ar putea contribui la dezvoltarea țării.
Perseverând an după an în acest experiment, promovând neobosit guvernanți din ce în ce mai inepți, inventând cu o imaginație de neegalat false școli și diplome, România needucată de azi este un loc în care mai toți dintre noi ne-am obișnuit și ni se pare firesc ca pe treptele cele mai înalte ale puterii să descoperim indivizi și individe pentru care școala a fost cel mai mare chin al vieții lor, blestemul de care au reușit să scape cumva, pe la 40 de ani, când au plătit niște slugi pentru a le scrie o teză de doctorat și alte slugi să le scrie legi care să-i ferească de brațul oricum scurt al legii.
Astfel încât, astăzi, când tragem linie și socotim, descoperim fără mirare, adeseori chiar resemnați, că meseria cea mai ingrată și mai umplută de rușine în tot acest timp a fost aceea de profesor.
Iar asta nu doar pentru că profesorii au putut vedea cu ochii lor cum tocmai loazele și leneșii care au trecut prin mâinile lor s-au căpătuit și au devenit „oameni mari”, în vreme ce mulți dintre elevii lor cei mai talentați s-au pierdut în țară sau în străinătate, ci și pentru că, după ce au ajuns „mari”, acești „oameni” n-au încetat să-i trateze cu dispreț atunci când nu i-au ignorat pe deplin.
Și pentru că lor oricum școala nu le-a fost de vreun folos, decât eventual la început de an școlar alături de preot și polițist, pentru a-și etala burta sau cocul, au abandonat școala așa cum abandonezi un câmp cândva cultivat, care a devenit astfel o miriște umplută de buruieni.
Cu ultimele lor puteri, poate chiar înainte de a părăsi sistemul școlar, profesorii își strigă astăzi rușinea, furia și demnitatea. Sloganurile cu care protestează în toate orașele țării sunt devizele sub care s-a construit însăși lumea modernă, de cel puțin două secole încoace.
A le repeta astăzi dovedește că, din multe puncte de vedere, în ce privește școala și educația, noi suntem tot acolo: la începutul secolului al XIX-lea, atunci când niște minți iluminate au reușit să convingă regi, despoți și prinți autocrați că societatea omenească va putea crește numai prin cunoaștere.
Noi suntem azi în punctul în care trebuie să reafirmăm în aceste zile, în fața unei rețele dominante a celor care au fraudat până și cunoașterea, că fără educație nu ajungi nicăieri. Și nu doar să reafirmăm, ci să-i forțăm cumva pe acești analfabeți care ne conduc și care se consideră liderii noștri să înțeleagă urgent că suntem cu toții, nu doar noi profesorii, pe marginea prăpastiei.
O prăpastie în care vom cădea toți, mai degrabă sau mai târziu, nu doar cei vreo 200.000 de educatori ai neamului, ținuți cu nerușinare la limita subzistenței și umiliți de proștii clasei.
Vedem deja cum se întinde ca o ceață toxică în mințile oamenilor pseudoștiința, vedem cum oamenii își pierd treptat discernământul și cedează în fața celor mai stupide scenarii complotiste ori în fața celor mai periculoase propuneri extremiste.
Vedem cum ignoranța a devenit combustibilul cu care se poate aprinde o societate, iar instinctele cele mai gregare sunt folosite pentru a construi politici ale urii, xenofobiei, rasismului și intoleranței.
Toate acestea sunt sedimentele depuse în societate de o educație falimentară, făcută de oameni aduși ei înșiși azi în pragul falimentului de niște guvernanți faliți moral și complet incapabili să asume o minimă responsabilitate pentru consecințele acțiunilor lor publice.
De aceea, revolta de astăzi a profesorilor nu e doar despre salarii. Nu e doar despre abandonarea școlii chiar de către profesori.
Și nici măcar nu e despre o școală în care copiii să vină convinși că ea le va fi folositoare în viață. Ci este o revoltă despre supraviețuirea noastră ca națiune modernă, fidelă moștenirii celor mai învățați dintre predecesorii noștri, dar în același timp capabilă să înfrunte viitorul altfel decât printr-o vânătoare de dușmani imaginari, înarmați cu armele devastatoare ale ignoranței.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
