Recunosc că descoperirea m-a uimit, dar în același timp m-a făcut să mă și simt bine. Peste 53.000 de spectatori! Pentru un film necomercial, de artă, despre biografia unei cântărețe de operă, fie ea și cea mai faimoasă de pe planetă. Nu pot decât să-mi exprim admirația față de distribuitor, Bad Unicorn. Pot spune că a fost un demers curajos, făcând și eu distribuție de filme. Întotdeauna cu filmele de artă ai o incertitudine. Să stai la masă (cei 12!) cu italienii care mănâncă operă pe pâine sau cu britanicii, francezii, nemții, la al căror consum de cultură tânjești, este foarte bine. De greci, nu mai zic, la ei e vorba de familie.
Filmul, în alte țări, a fost folosit de marile case de operă (MetOpera, ROH, Bastille) pentru promovarea operei. După proiecții au ținut sesiuni Q&A. La ONB, se organizează tot soiul de conversații lipsite de valoare, sau poate sunt valorizate, nu cred că mai vine cineva să vorbească gratis la un eveniment cu bilete. Evident, e valabil și pentru celelalte opere din provincie. Un eveniment care le-ar fi putut aduce puncte în plus de interes, poate spectatori noi. Sigur, cu foarte puțină acuratețe sau, cum vreți, marjă mare de eroare, ONB nu strânge într-un an/stagiune atâția participanți la spectacolele de operă. Iar în provincie nu se pune problema nici să viseze.
La fiecare revizionare, la final, toți cei prezenți în fotoliile din sală au fost copleșiți de aceleași emoții. Fără excepție. M-am bucurat. Înseamnă că, la o adică, ne putem baza pe oameni sensibili, empatici. Ei sunt cei mai importanți într-o societate.
Întorcându-mă la film, trebuie să spun că sunt una dintre cei care au citit biografii despre Callas, nu toate. Ascult. Văd. Na, ce să zic, ca orice alt operatic. Din punctul ăsta de vedere, subiectivitatea e scuzabilă.
Mi-a fost frică ca filmul să nu încerce să spună prea multe despre viața ei. O greșeală de bază a filmelor biografice. Probabil, știa și regizorul, Pablo Larraín. Având în spate și experiența biograficelor anterioare, „Jackie” și „Spencer”, a realizat o capodoperă. Nu mă prea convinsese cu primele două.
Singurătatea celei mai iubite soprane din lume
„Opera este mai mare decât ne permitem să simțim în fiecare moment”
Nu este un citat al lui Callas, ci al Angelinei Jolie. Aici, cinema-ul a devenit mai mare pentru că a fost transformat în operă iar la final, se simte atâta emoție că, într-adevăr, de-abia poate fi suportată. Unii și-au exprimat-o în tăcere, alții cu câteva lacrimi, sau amândouă. Numai cine n-are niciun fel de sensibilitate, la sfârșitul filmului nu a avut reacție.
Acțiunea filmului se desfășoară în ultima săptămână a vieții sale, la Paris. Pentru cine e curios să afle dacă așa au stat lucrurile, ei bine, nimeni nu știe și nici n-are importanță, pentru că pelicula are altă misiune. Acești doi superbi artizani Pablo Larraín, regizorul, și Ed Lachman, directorul de fotografie (cadre), n-au urmărit să ne documenteze, ci, să ne sensibilizeze. Practic, așa cum au pus-o pe Jolie în pielea lui Callas, a vrut să ne pună și pe noi. Până la urmă filmul e pentru noi, spectatorii. Jolie e doar mijlocul prin care se face această teleportare. O face la un nivel așa de înalt, încât va trece mult timp ca o altă actriță să atingă acest climax interpretativ, indiferent de genul filmului. Să transforme vizionarea într-un moment de catharsis.
Nu vreau să fac o cronică de film, vreau doar să adaug ceva, care, cred eu, în mod normal, ar fi adus un plus filmului.
Traducerea/explicarea ariilor
Alegerea ariilor, la fel ca absolut orice detaliu din acest film, a fost minuțios gândită. Primează frumusețea lor, însă, în același timp, sunt chei de descifrare a acestui frumos mister numit Maria Callas. Nu fac traducerile ariilor, e o artă în sine, dar, găsindu-se deja traducerile la liber, voi conexa doar imaginile cu semnificația versurilor.
„Ave Maria”, OTELLO, Verdi
Secvența de deschidere, scena constatării morții în apartamentul din Paris, de către credincioșii săi parteneri, majordomul și camerista, începe cu un cadru de interior baroc, în culori și lumini Rembrandtiene, după care camera se mișcă spre un nou cadru, în lumini Vermeeriene. Aici încep acordurile muzicale. Vocea vine ca din off, pentru ca, odată cu rostirea „Gesù”-„Doamne Isuse!” totul să se transforme. Sunetul se mută în urechea noastră, portretul lui Callas alb negru învadează ecranul. E o arie în care personajul principal din opera „Desdemona” se roagă pentru ea și pentru oamenii care suferă la fel ca aceasta. Ea își exprimă mulțumirea și recunoștința pentru darul și harurile sale primite aici pe pământ. Imagini din spectacolele sale – Scala, Royal Opera House, MetOpera, La Fenice (imagini de arhivă intercalate cu filmate) se succed.
„Casta Diva”, NORMA, Bellini
Interpretarea începe în bucătăria casei ca o audiție dată în fața neobositei și credincioasei Bruna (Alba Rohrwacher), iar din camera zi ascultă atent Feruccio (Pierfrancesco Favino ), majordomul. Secvențele din casă alternează cu cele de scenă, filmate și cu orchestră. Poate că, la prima vedere, nu e clară vreo semnificație. Alegerea ariei este însă în motivul operei. Preoteasa Norma ar merge până la sacrificiu pentru ai săi. Callas s-a sacrificat pentru noi. A ars pe scenă, cum avea să declare mai târziu în film, la interviul cu arătosul Mandrax (Kodi Smit-McPhee).
„Vedi! Le fosche”, TRUBADURUL, Verdi, (Anvil Chorus)
În momentul în care Diva și Mandrax ies din casă, la plimbare, soarele inundă cu căldură ecranul. Aproape, inhalezi și tu în sală aerul proaspăt, și, ajungând în Place de Trocadero, Diva îi spune tânărului june, într-unul din momentele sale de halucinație, că ea n-are nevoie să mai cânte pentru că deja toți ceilalți o fac. Într-adevăr, vedem lumea care se plimbă, cu un mers aproape de pași de dans, și un grup care se apropie cântând. Este corul țiganilor spanioli din operă, ei celebrează simplitatea și bucuria vieții, munca, care își arată frumusețea sub soarele și mai strălucitor prin sticla paharului.
„O Mio Babbino Caro”, GIANNI SCHICCHI, Puccini
Ajunsă la prima repetiție, după ce și-a făcut curaj, și-a luat încurajările cameristei, Callas încearcă să-și testeze vocea, ajutată la pian de Jeffrey Tate (Stephen Ashfield), marele dirijor de mai târziu. În dialogul dintre ei, tema e dragostea. Venerația pentru Puccini, iubirea vieții, Onassis, cei doi oameni devotați de-acasă care îi sunt familie. În operă, tot iubirea este motivul intrigii. Lauretta îl iubește pe Rinuccio cu care vrea să se căsătorească, dar cutumele o împiedică. În aria „O Mio Babbino Caro”, ea îi cere binecuvântarea tatălui său, dacă nu o va primi, ar prefera să se arunce în râu de pe podul Ponte Vecchio și să se înece. Acest exercițiu complicat la care se auto-supune Maria, este, de fapt, din iubire pentru operă. Așa cum va afirma, nu odată, pe parcurs. Sunt de observat și imaginile plimbărilor sale pe poduri.
„Ebben? Ne andrò lontana”, LA WALLY, Alfredo Catalani
O auzim pe disc în cafeneaua unde Diva se conversează cu barmanul, probabil, și proprietar, povestindu-i despre autobiografia pe care și-o scrie, asta după ce într-o conversație imaginară, povestea reporterului despre călătoria care a dus-o într-un loc unde nu ar fi voit să meargă (croaziera lui Onassis). Personajul central al operei, Wally, cântă aria după ce decide să-și părăsească definitiv casa.
„E Che? Io Son Medea!”, MEDEA, Cherubini (Medea, Cor-finalul)
Plecată din cafenea, pe drumul de întoarcere, când află că va trebui să discute cu doctorul despre rezultatele analizelor de sânge, moment în care simte, cumva inevitabilul, se aude muzica din Medeea, unul din rolurile sale de semnătură. Fiind, încă, în mașină începe introducerea din Actul 2. Comutați în casa sa, ea întinsă și serenă printre discuri, în contrast cu fondul muzical. Tensiunea crește odată cu apariția imaginilor din spectacol. Auzim că, pământul și cerul sunt în flăcări, după strigătul Medeei „pe malurile Styxului te va aștepta umbra mea”, se apropie sfârșitul, s-a deschis abisul. „Să fugi”. „Fuga” pe care n-o va mai putea evita, judecând mesajul lăsat de doctor.
„L’amour est un oiseau rebelle” , Habanera, Carmen, Bizet
Într-o cămăruță, un ofițer german îi cere Mariei să cânte. Imagini alb-negru. Asistăm la povara pe care cele două surori, Maria și Yakinthi, trebuiau să o suporte, obligate fiind de mama lor să țină companie soldaților germani. Carmen este opera în care mesajul e limpede. Dragostea poate exista doar liberă, constrângerile, de orice fel, o omoară. Publicul recunoaște și are în minte pasajele electrizante, dar vorbim, totuși, despre o tragedie. Fragilitatea și nefericirile Mariei au fost clădite pe iubiri neîmplinite. Iar imaginea Mariei adolescentă, care cântă, tocmai, despre iubire în fața ofițerului frecându-și mâinile, este devastatoare.
„Humming Chorus„, MADAMA BUTTERFLY, Puccini
Da, nu are versuri, dar are o putere de descriere covârșitoare. Iconic momentul.
Mergem un pic înapoi față de secvența în sine, pe firul narativ al documentarului imaginar a lui Mandrax, în care Diva asumă că frumusețea muzicii vine din suferință. Cum descria reporterul locul de filmare „…arată grozav. Arată ca un La Callas. Grecoaică, grandioasă, tristă, pierdută în trecut…”. Tragismul trăit pe scenă, prin personajele sale, nu a mai fost egalat de nimeni. Marina Abramović a fost inspirată de puterea acestor interpretări când a făcut spectacolul „7 Deaths of Maria Callas”.
Segmentul muzical se găsește la sfârșitul actului 2, iar în actul 3, Cio-Cio-San se sinucide.
Plecată de la filmare, în drumul său trece pe lângă ceea ce pare a fi o catedrală. Imaginația sa lucrează. Vede pe acele impunătoare trepte o orchestră care cântă, „protejată” de o ploaie care se aude trist pe sub muzică. Ce urmează îți taie respirația. Într-o dâră de lumină solară, „Un bel dì, vedremo”! -încă o zi frumoasă (nu se cântă, e sugerată), într-un tablou care ar putea concura cu orice maestru plastic olandez, apar artistele în ținuta tradițională japoneză, cu umbrele și lămpașe de hârtie, care se strâng în jurul lui Cio-Cio-San, chiar Maria. Ploaia cade în continuare. Ea îngenuncheată lăcrimează în ritmul ploii. Da, am simțit că trebuie să mă strâng cu totul în scaun.
„Qui La Voce Sua Soave”, I PURITANI, Donizetti
Reîntoarsă la repetiție, Jeffrey îi descrie un truc la care l-a gândit s-o ajute, mai mult, îi mijlocește amintirea zilei din care numele său avea să devină stelar, Veneția, 1949, când a intrat în rolul Elvirei din I Puritani, printr-o înlocuire de ultim moment.
„Follie! Follie/Sempre libera”, LA TRAVIATA, Verdi
În secvența „Important Truth”, Maria declară că mariajul cu Onassis n-a existat pentru că ea nu poate fi controlată, în timp ce armatorul dorea să posede doar ce poate controla. Mai mult decât logică prezența ariei în acest punct. Dar, totul pus în perspectivă, în contrast vizual. Nu mai e tabloul foliei, e o imagine încremenită, calmă, a Mariei, cu muzica ascultată la volum maxim, șezând pe canapea cu privirea pierdută spre fereastră, și, rememorându-și, probabil, rolul său de iubită, socialite, aș spune, a magnatului.
„Piangete Voi?… Al Dolce Guidami Castel Natio’, ANNA BOLENA, Donizetti
Aria din scena nebuniei îi amintește de toate furiile sale, „toate amintirile triste”. Publicul furios când anula spectacole din cauza problemelor vocale, presă, mamă, toți cei care, în opinia sa, au torturat-o. Deși, primul torționar era chiar ea însăși. Mereu în căutarea perfecțiunii. Fără niciun compromis. Aria, în sine, exprimă nostalgia și regretele cu care se confruntă Anna Bolena în fața morții. Momentul se încheie în același spirit. La ieșirea din teatru e hărțuită, din nou, de presă.
„E lucevan le stelle”, TOSCA, Puccini
Chiar dacă numai partea instrumentală e prezentă, vreau doar să subliniez, încă odată, că alegerea muzicii face parte din corpul și simțirea filmului, să zicem așa. Aria lu Carvadossi este parte din secvența morții lui Onassis. Și, de aici, înțelege toată lumea cine a fost iubirea vieții sale.
„Vissi D’Arte”, TOSCA, Puccini
Acest imn al operei nu avea cum să lipsească. Și nu avea cum să nu încheie această capodoperă. Este rugăciunea sopranelor. Probabil, unul dintre acele coduri secrete scrise de Cel de Sus. Auzim, suntem copleșiți, dar nu știm cum, de ce? Reacțiile sunt la fel de fiecare dată. Nu te poți opune.
Așa cum am precizat, nu e o analiză de film.
Oricum, e atât de bine realizat și atât de încărcat, încât, ar fi nevoie de un serial. Dacă nu l-ați văzut, nu ezitați. Nu veți regreta. Și încercați să mergeți puțin mai departe. Textele ariilor sunt pe net. Efortul de a le ști înainte, sau după, vă va răsplăti.
Solitară, frumoasă ca o cadră, unică, aparținând legendelor, aparținând frumosului și, la fel cum Pietà lui Michelangelo n-a mai putut fi replicată niciodată, nici Callas nu va mai putea fi replicată vreodată.
Ending (Brian Eno)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Courtesy of Netflix
