Azi am aflat că a murit Rona Hartner. Mai tânără ca mine cu 6 ani, ceea ce este primul mare motiv de tristețe. O astfel de moarte este un memento mori brutal, mais ales pentru cei aflați la vârsta la care trebuie să ne facem regulat control de anumite cancere.
Rona și-a început cariera ca actriță în anii 90, dar în ultima vreme era cunoscută mai ales drept cântăreață, uneori pe scenă, dar și în restaurante, sau la alte evenimente oferite în comunitățile româneșți.
Am văzut-o cântând la Montreal, adusă din Franța de cineva din comunitatea noastră pentru un Revelion organizat la un resturant cu specific românesc. Era ca de obicei îmbrăcată în rochii largi, cu volane, excesiv de machiată și coafată, un mod de a ascunde oboseala, epuizarea acestui tip de viață.
Rona se îngrășase, își pierduse chipul de păpușă, veselă, volubilă, îndrăgostită de viață. Mai târziu am aflat că era vorba și de un cancer. Nu am avut curajul să mă duc să vorbesc cu ea. Nu o cunoșteam personal, dar știam multe despre ea. La vremea când juca alături de Romain Duris era ușor de văzut că putea fi o mare artistă, dacă ar fi avut șansa să dea peste un agent bun.
Rona înseamnă însă pentru mine altceva. În anii ’90, cînd eram ziaristă la Evenimentul zilei, cariera Ronei debuta pe o pantă ascendentă. Era tânără frumoasă, curajoasă, obraznică.
Un personaj scos din lumea lui Mircea Eliade, căci se spunea despre ea că este pe jumătate evreică, pe jumătate romă. Nu știu cât este de adevărat, dar în mod sigur era un personaj exploziv.
Când intra într-o încăpere, ocupa tot spațiul. Râsul, mersul, gesturile ei eclipsau mai ales pe cineva ca mine, o ființă veșnic preocupată de respectul breslei, al familiei, colegilor. Dacă aveam dorințe, aspirații, le țineam sub lacăt.
Studentă la chineză fiind, învățasem un proverb de care se servea se pare Deng Xiao Ping, fondatorul Chinei moderne după moartea lui Mao. „Fă-ți treaba și așteaptă-ți momentul”. Rona nu avea deloc intenția să își aștepte momentul.
Cerea totul cu forță și cu un râs turbulent. Rona știa că are drepturi, nu numai obligații. Obligația de a fi femeie, de a corespunde uzanțelor, de a nu contraria breasla. Curaj pe care nu multe femei îl aveau în România.
La puțină vreme după ce s-a lansat, într-o zi, Rona a fost invitată cu mama ei la o emisiune în care era și Vadim Tudor. Nu mai știu care era subiectul, desigur un scandal, dar Vadim a început să o atace.
Cred că la un moment dat i-a zis: „Nu am văzut niciodată așa ceva ca tine”, iar Rona i-a răspuns: „Dar asta ai văzut?” Și i-a arătat degetul.
Apoi Rona s-a sculat de pe scaun și a zis: „Hai mama acasă!”. Ca să ataci un bărbat pe un platou de filmare, să ții la controversă, nu prea se făcea în România. Dar să ataci pe cineva ca Vadim Tudor, care avea brațul lung, memorie de elefant, și un spirit de răzbunare ieșit din comun, trebuia să fii Rona Hartner.
Discipol al lui Eugen Barbu, Vadim Tudor avea practica revistei Săptămâna, în care instaurase o armă redutabilă împotriva intelectualilor care nu se aliniau politicii oficiale: luatul în tărbacă, bășcălia.
În anii aceia imediat după revoluție, se continua inerția unui regim în care drumul spre succes pentru o femeie este adesea clădit pe autoritatea sau celebritatea unui bărbat. Lucrurile s-au schimbat, deși nu pentru toată lumea.
Dar vreau să cred că acest drum către altceva a fost pavat de mici gesturi, mici acte de revoltă, chiar dacă uneori erau deplasate, făcute în răspăr.
Pentru tânără generație care o vede pe Facebook, Rona reprezintă o femeie care plătește scump stresul, viața de noapte, alcolul, oboseala, turneele. Rona a ars ca o lumânare la ambele capete într-o lume absolut nemiloasă.
Citește și: Bruxelles-Strasbourg: furtună într-o cutie de Camembert
Cosmin Bumbuț scria că în 1993, când i-a făcut primele poze de casting, Rona a fost prima care s-a oferit să îi plătească pozele. Ceea ce arată că, dincolo de generozitate, Rona era cineva care înțelegea profund mecanismele acestei cariere, în care fiecare artist trebuie răsplătit pentru munca lui.
După întâlnirea cu Vadim, așteptam îngrozită să văd urmările. Nu știu dacă au fost, sau eu nu am aflat de ele. Rona a continuat să facă ce făcea mai bine. Viață în exces, actorie, muzică.
Pentru mine, Rona va reprezenta femeia care i-a arătat degetul lui Vadim Tudor. Dragă Rona, keep the good work și pe lumea cealaltă, în caz că întâlnești personaje ca el. Hopa, hopa, lume bună.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Felicitari pentru articol. Frumos, duios, elegant, emotionant !
Adevărul despre relația Ronei Hartner cu fostul președinte al României, Emil Constantinescu( Ziare.com )///2-Cum a ajuns Rona Hartner amanta președintelui Emil Constantinescu: ”Avusesem mare succes” (Ziare.com)____–-____desi cam fara echivoc, titlurile sunt inselatoare, in text se vorbeste cu ” ar fi fost”, iar ea insasi a declarat ca este doar o inventie a secretarei lui vadim-cel-nebun, insa , intrebarea este ” la ce i-a folosit lui vadim acest scandal?”, poate pentru a-l discredita pe „tzapul” constantinescu, care -daca este adevarata aceasta relatie- a fost si porc, stiind(?-daca nu ma insel) ca individul era casatorit…mai mult, parca am o amintire care spune ca individul declasat ar fi avut o relatie cu maia morgenstein, in sfarsit ,se pare ca tzapul avea preferinte pentru „nemtzoaice”, cine stie, se gandeste sa-l invita „pe la el” chiar si pe gaga de Sibiu…
spicuire-despre „tzap”, din „Vulpoiul si Tapul”, 2009, pe „Poeziile.com, la „Noaptea Petuniilor”
„…Iar tzapul -precum in proverb- de cum ajunse imparat,
Pe leul cel batran, cu coama rara si fara dintzi, el l-a taiat!
Si urmarind vulpoiul, pas cu pas, la amanunt,
Ei pusera toata padurea aproape, la pamant!
Iarba cea grasa si frunza-chiar cazuta- a fost vanduta,
Brandushele, macrishul, jirul si lemnul scump de pluta!
Si, sperand ca nu o sa-i prinda opusul apusului,
Cei doi vandura- la mezat- pana si pielea ursului !
Desi ce doi nu consuma aceleashi feluri de nutretz,
La unison tzinura-ca pe vremuri- padurea in inghetz!
Iar pentru a nu se prinde turmele ca s-a topit zapada,
Cei doi duJmani -de regn- semnara pactul cu rocada!
Tzapul ne behaia ca ar dori intreg pamantul sa’l rastoarne,
Dar nu putea sireacul, ca fonctzia’l tzinea legat de coarne!
Precum vulpoiul se plangea in propiul parlament,
Ca ne e deloc fair play si nici macar un pic decent,
Sa vina niste tzarani tutungii, din vechiul sat, caposhi,
Sa’i puna lui sulele’n coasteS fanta Fecioara, ce moshi!
Si ca s-o faca lata, puse bouar , un vacaroi cu tzap la braie,
Prieten la slavina(sau toarta ulciorului) cu musca cea betzie!
Iar tzapul a’ntzeles ca imbracat in straiele imparateshti,
Este platit de obshte, ca sa marleasca caprele nemtzeshti!
(De fapt ,pe undeva are perfecta dreptate-prin rude- talibanu’,
Caci fiziologia este corecta si stim ca „functia creaza organu’!”!
Ca unul care am trait acele vremuri caci aveam 33 de ani in ’89 pot sa va spun ca revista (gunoiul ) SAPTAMANA era a Securitatii si era coordonata de colonelul Iulian Merce fostul sef al Securitatii din BUZAU.Acesta a venit la Bucuresti odata cu Tudor Postelnicu care la Buzau fusese Prim Secretar al judetului.Fituica SAPTAMANA avea ca scop atacare Radio Europa Libera (teroarea Ceausestilor) si a tuturor intelectualilor romani prooccidentali.Eugen Barbu tiganul din groapa Bucurestiului facea parte din conducerea PCR adica era membru al Biroului Politic Executiv al PCR(conducerea restransa si reala a PCR , adica gasca de apropiati a lui Ceausescu).