Una dintre misiunile școlii moderne, de aproape două secole încoace, este să formeze viitorii cetățeni liberi și responsabili ai unei națiuni, pregătind astfel, pe parcursul diferiților ani de studiu, condițiile emancipării lor intelectuale și sociale.
Prin aceasta, școala trebuie să insufle celor tineri nu doar dragostea de țară, așa cum o face prin studierea istoriei sau a literaturii, ci și atașamentul pentru valorile democrației și ale vieții în comun.
Dar diriguitorii școlii românești au eliminat din programa de liceu această misiune. Ultima dată când copilul se întâlnește cu educația socială este în clasa a VII-a, adică undeva pe la 13-14 ani.
În clasa a VIII-a, copilul face educație economico-financiară. După aceea, până la 19 ani sau niciodată, el nu mai află, în clasă, nimic despre societatea în care trăiește, despre valorile care îi țin pe oameni împreună, despre importanța drepturilor și obligațiilor sale ca viitor cetățean, dar și despre prețul pe care trebuie să-l pună, ca adult, pe respectul legilor și pe libertate sau egalitate.
Se va spune că există în programa de liceu mai multe cursuri opționale de educație civică, după cum există și Filosofia, în clasa a XII-a.
Dar opționalele sunt ceea ce sunt, într-o agendă școlară supraîncărcată, iar Filosofia este, în majoritatea copleșitoare a școlilor românești, ora în care, precum la Sport sau Muzică, elevii fac pregătire pentru bacalaureat, ca să nu strice media liceului.
Pe parcursul a treisprezece ani de școală, copiii din România nu fac niciun curs de etică sau de introducere în morală, pentru a deprinde secretele și bunele practici ale vieții în comun. Etica a fost abandonată, în grija profesorilor de religie, cu toate consecințele ce decurg de aici.
Concluzia mea provizorie este că școala românească a renunțat deliberat, de aproape trei decenii, la a forma cetățeni ai acestei țări.
Școala îi învață să calculeze, îi învață științe exacte sau tehnologie, îi învață vreme de treisprezece ani să se roage și să trăiască permanent cu frica lui Dumnezeu, îi învață să devină antreprenori, dar nu-i învață să fie oameni liberi, drepți și activi într-o societate, a cărei sănătate și forță depinde de angajamentul fiecăruia dintre ei.
De aceea, nu trebuie să ne mire că în România valorile sociale sunt atât de slabe, până la inexistente. Nu trebuie să ne mire că dacă tinerii au deprins cât de cât simțul angajamentului civic au făcut-o în afara școlii, în acțiuni de voluntariat, sau după încheierea liceului, în unele facultăți cu profil socio-uman.
Vedem zi de zi cât de puțin reactivi suntem ca societate la abuzuri și la încălcarea regulilor elementare ale statului de drept ori a libertăților noastre.
Vedem cât de insensibili suntem la dramele minorităților, cât de prăbușiți suntem în prejudecățile noastre și cum le perpetuăm de bună voie.
Vedem în ultima vreme cât de ispitiți sunt tot mai mulți de experimentul renunțării la democrație și la valorile europene de dragul unor minciuni spuse de niște saltimbanci lipsiți ei înșiși de orice educație civică.
Vedem, de asemenea, la ce cote catastrofale se află încrederea românilor unii în alții și în autorități, după cum putem constata cât de fragil e simțul nostru al solidarității.
Toate aceste valori sociale se educă.
Și se educă la vârsta adolescenței, atunci când copiii se deschid cu adevărat spre lume și când deprind practicile vieții printre ceilalți, care nu sunt membri ai familiei sau neapărat cunoscuți.
Dar școala românească, purtând povara incredibil de grea a incompetenței responsabililor ei, vreme de atâția ani, continuă să ignore educația civică și morală a adolescenților, lăsând-o în seama familiei, a religiei sau a rețelelor sociale.
Iar copiii învață, pentru că ei sunt sensibili și disponibili pentru lumea din jur, învață în mod egoist cum să se descurce în lume egoiști fiind din locurile pe care le frecventează, mai ales din lumea digitală.
Care sunt consecințele pe termen mediu sau lung ale acestui eșec monumental al școlii românești? Aș enumera doar câteva.
1) Lipsa durabilă a unei educații umaniste și a unei culturi generale integrate, privitoare la trecutul nostru comun, o cultură din care fac parte filosofia, artele, literatura, istoria etc.
Adolescenții nu deprind istoria și practica unei gândiri critice, nu deprind retorica și arta vorbirii în public, nu află cum s-au integrat diferite opere, personalități sau evenimente în vremea lor și, mai ales, nu află aproape nimic despre sensul lumii în care trăim azi, nu știu nimic despre conflictele între sisteme de valori și despre modul în care se rezolvă ele.
2) Descurajarea implicării civice, sociale și politice a tinerilor. Spre deosebire de alte țări, în România tinerii rămân încă foarte puțin angajați în activități civice, dar și mai puțin angajați în politică, ori, pur și simplu, în faptul de a vota.
Tinerii între 18 și 30 de ani îngroașă de fiecare dată, masiv, rândurile absenteismului; iar asta nu doar pentru că nu simt că ar avea cu cine să voteze sau că nu se simt reprezentați, ci și pentru că ei înșiși preferă să nu intre în politică și să întoarcă spatele societății, pentru a-și alege calea lupului solitar pentru împlinirea de sine.
3) Calitatea foarte slabă a cetățeniei democratice. Membrii acestei societăți pot fi buni prieteni, buni antreprenori, buni credincioși, dar nu devin, decât arareori și într-o prezență minusculă față de numărul total de locuitori, cetățeni activi care să-și apere și să-și revendice drepturile.
Au existat în istoria recentă revolte publice, dar ele au angrenat grupuri foarte minoritare de oameni, în raport cu marea masă tăcută și pasivă a societății.
4) Inexistența unui reflex pentru gândire critică, dialog și emancipare. Apetența spectatorilor pentru circul zilnic din platourile de televiziune, felul în care decurg schimburile de comentarii pe rețelele sociale, exodul masiv dinspre textul citit spre imagine și video pe TikTok, expunerea intimității, dar refuzul socialității, absența pasiunii pentru libertate și gândire autonomă, toate acestea sunt fructe crescute în timp de o școală care și-a trădat misiunea fundamentală de a forma cetățeni.
5) Aș nota în sfârșit, ca o consecință a lipsei de cultură umanistă, lipsa pasiunii pentru cunoaștere și pentru dezvoltare prin cunoaștere. Iliterația masivă din societate se referă și la lipsa curiozității intelectuale, la disprețul sau indiferența față de carte și față de știință, ceea ce conduce nemijlocit la pasiunea orbitoare pentru manipulări, conspirații și dezinformări, dar și la refugiul în tot felul de pseudocunoașteri promovate de rețelele sociale și de tot felul de industrii ale dezvoltării personale.
O societate lipsită de educație civică și umanistă este terenul perfect pentru experimentarea celor mai brutale minciuni, pentru cultivarea instinctelor celor mai gregare, precum frica și neîncrederea în ceilalți, pentru manipularea lor de către traficanții nemiloși ai extremismului și fundamentalismului.
Iar asta trebuie să ne pună pe gânduri și să ne facă să acționăm în primul rând pe noi, profesorii de științe sociale și umane.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
