Școala românească nu oferă cultură generală. Am învățat în România, am predat în China și Italia

Și eu m-am recunoscut în afirmația „Nu datorez nimic Romaniei”, făcută recent de soprana Angela Gheorghiu. A fost un gând pe care l-am avut și eu după ce plecasem din țară și a trebuit să dau interviuri pentru joburi, să trec prin perioade de probă, lucrând cu persoane din diferite colțuri ale lumii, atât în China, cât și în Italia.

Până să încep lucrul efectiv, care în cazul meu a constat în predarea în învățământul privat liceal, am fost un nume pe o foaie de hârtie, pe CV-ul trimis la diverse școli aiurea, în speranța că voi primi un răspuns.

Nu am plecat din România de dragul aventurii.

Am plecat în 2013, după ce, muncind doi ani, nu aveam mai nimic adunat, salariul meu fiind suficient doar pentru a-mi acoperi plata chiriei și cheltuielei de zi cu zi.

Aveam un job in București, pentru care masteratul meu făcut în afara țării nu conta, la fel cum nu contau foarte mult nici cei patru ani locuiți la cămin, în Capitală, de dragul facultății.

Cred că dacă aș fi terminat facultatea în Brașov, unde mă născusem, și as fi venit să mă angajez în București, aș fi avut atunci cam același start în piața muncii.

Citește și: Impresii din secuime. O lume bună, într-un stat eșuat

Gândul că următorii 10 ani vor arăta la fel, că va trebui să tot stau în chirie sau că exista riscul real să mă întorc în Brasov și să locuiesc cu ai mei chiar mă speria. Așa că am hotarât să plec.

Am plecat în China cu o bursă Confucius și am rămas acolo șase ani, lucrând ca profesoară. Atunci când, în al cincilea an de ședere în China, ajunsesem să predau la un liceu foarte bun din Beijing, să am un salariu mare, un birou, un cont în bancă și să mă gândesc la o casă a mea, chiar mi-am zis că nu datoram nimic României.

O fi sunând straniu, dar cam datoram în acel moment totul Chinei, „totul”, adică un statut social pe care îl aveam, cel puțin așa gandeam eu, pentru că eram „cineva” în școală, în percepția elevilor mei, majoritatea chinezi, și o situație excelentă din punct de vedere financiar.

Având colegi internaționali la școlile IB din China, de vârste diferite, nu m-am simțit nicio clipă complexată din cauza faptului că veneam din România.

La ultima școală, am predat științe sociale la clasele IX-XI. Colegii mei de departament erau doi britanici, un american si un mexican. Nu mi s-a părut că ei ar fi fost mai bine pregătiți decât mine.

Nu eram vorbitoare nativă de engleză, nu aveam o diplomă de la o universitate din SUA, așa cum aveau unii dintre ei, dar nici pierdută in informație sau în spațiu nu mă simțeam, din contră.

Deși nu cunoșteam dinainte conținutul pe care urma să îl predau, știam că mă puteam documenta, îl puteam parcurge, sistematiza și că îl puteam stăpâni. La această siguranță de sine cred că au contribuit educația primită în România și orele de lectură petrecute la biblioteca Facultății de Filosofie din București, la BCU și prin alte biblioteci.

Totusi, citind reacțiile apărute în presă la afirmații de tipul „Nu datorez nimic României”, nu am putut să nu am o reacție de dezaprobare aflând că România: „Este poate una din rarele culturi europene care încă face reverențe adânci culturii clasice, care în alte părți nu mai este reprezentată decât prin producții cinematografice care proslăvesc pe Alexandru cel Mare și transformă panteonul grecesc într-un bâlci multicolor.” Nu cred că lucrurile stau întocmai așa.

Citește și: A nu datora nimic României. Cazul Angela Gheorghiu

Lasând China în 2019, am continuat să lucrez ca profesoară in Italia. Italia, spre deosebire de China, oferă mult mai multe oportunități culturale, de care am început să profit, uneori singură, aletori alături de colegii mei italieni, ca să constat că, deși eram de aceeași vârstă, având cam aceleași specializări universitare, eu, spre deosebire de ei, dădeam dovadă de multe carențe culturale.

Nu știam să privesc la fel de bine un tablou, să dau explicații la fel corecte pentru numele străzilor de origine latină pe care le citeam din mers pe indicatoare, de unii cineaști nici măcar nu auzisem, iar în materie de operă și de compozitori, chiar făceam confuzii.

Când, surprinsă de bagajul lor cultural, i-am întrebat cum de aveau atâtea cunoștințe, răspunsul a fost că ei terminaseră licee obișnuite, că aveau cunoștințele din școală.

Și eu terminasem un liceu considerat a fi foarte bun în Brașov, doar că noi, ca elevi, în timpul orei de muzică făceam temele la matematică, iar la limba latină memoram mecanic, de cele mai multe ori, declinări si conjugări.

La ora de desen, prezentă în orar doar până la clasa a VIII-a, am pictat peisaje în funcție de anotimpuri. Ca elevă, nu am mers niciodata la cinema cu școala și nici expoziții de artă nu am vizitat. Eu am terminat liceul in 2004. Nu știu în ce măsură se inculcă acum, încă din scoală, interesul pentru cultura clasică, prin disciplinele predate, dar mă îndoiesc că România ar excela în această privință.

Citește și: Cine controlează televiziunile. Petele din CV-urile membrilor CNA | Campanie Integritate pe bune

Uneori, la trei ani distanță de la plecare din China, când în discuțiile pe teme politice cu cei din jur, critic aspecte întâlnite acolo, mă încearcă un sentiment de culpă, îmi reproșez în sinea mea că sunt ingrată și că nu ar trebui să uit beneficiile pe care mi le-a adus adus această țară.

Și totuși, ar trebui să încetez să mai critic, mă întreb, să port recunoștință veșnică Chinei?

Aș zice că nu și nu cred raportul pe care îl avem cu o țară trebuie să se traducă în expresii categorice, naționaliste. Critica trebuie să existe, dar ca să fie una constructivă, ar trebui să vizeze probleme punctuale, nu să fie ridicată în slăvi sau blamată global țara, ca într-o relație de amor.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!