Învățământul în una dintre cele mai mari comunități compacte cu origini rome din Europa, cea din Gârcini, județul Brașov, se face de câteva luni în același ritm ca în majoritatea locurilor din țară: pe cât posibil online, cu dor de atmosfera din clasă, cu dorința de a reveni la normalitate și cu foarte mare greutate pentru copiii care nu au telefon sau Internet.
Însă în Gârcini, cei care au ales să profeseze într-un loc despre care alte cadre didactice ar spune că este periculos și pe care majoritatea preferă să îl evite, au în plus o răbdare și o dragoste de copii care le dă putere și energie în fiecare zi.
Educatoarea Anca Mezei și învățătoarea Florentina Tituleac au în comun dorința de a ajuta copiii din comunitate să creadă în ei, dar și să îi ajute să înțeleagă că doar prin educație vor reuși să ajungă acolo unde visează.
„Veneam acasă cu lacrimi în ochi”
„Mi-a fost rușine când am mers la liceu să spun că sunt de etnie romă, dar copiii au observat și mă făceau țigancă. Strigau după mine «țiganca, uite țiganca!». Am suferit extrem de tare, am avut momente în care am vrut să renunț la școală, însă eu mi-am dorit extrem de mult să învăț.
Am suferit foarte tare din cauza copiilor, veneam acasă cu lacrimi în ochi și mă gândeam dacă să mă mai duc a doua zi la școală pentru că nu mai puteam să îndur atâta înjosire din partea colegilor”, își amintește Anca Mezei și astăzi, după ani întregi, cum s-a luptat cu discriminarea în liceu. Acum are 36 de ani și este educatoare în Gârcini unde, spune ea, își dorește să rămână cât mai mult timp.
A ajuns aici în 2009, după care a lucrat o perioadă pentru un ONG din Săcele, iar din 2012 până în prezent este educatoare și spune hotărâtă că are de gând să continue. Nu și-ar dori să nicio clipă să ajungă într-o altă comunitate, pentru că nu și-a găsit doar prieteni în Gârcini, ci chiar „o familie”.
„Chiar la examenul de titularizare auzeam pe holuri vorbind între ei, educatori sau învățători care spuneau «vai, au mai rămas locuri doar la Gârcini, e periculos, nu vrem să ajungem acolo». Pe mine mă amuză, eu consider că dacă ești un om cu calități adevărate nu ai cum să spui că nu îți place să lucrezi într-o astfel de școală.
Aici este o comunitate destul de săracă, iar copiii au nevoie de persoane dedicate care să îi ajute să creadă în ei, să îi ajute să meargă efectiv mai departe. Mi-am dorit în mod special să ajung aici pentru că am simțit că acești copii au nevoie de o persoană deschisă, care să îi iubească cu adevărat”, spune Anca, cu o energie în glas care pare molipsitoare.
Pe lângă copiii de grădiniță de care se ocupă, Anca face și ore de limba romani și a înființat și un ansamblu de dansuri tradiționale țigănești, pentru a promova atât tradițiile romilor, cât și școala de unde provin, iar în același timp copiii să poată să intre în contact cu alți oameni, să iasă din mediul lor.
„Inițial era o comunitate care nu accepta ca niciun profesor să vină să predea limba romani, dar pentru că ei m-au iubit foarte tare pe mine, au acceptat să fac asta.
O parte dintre ei nici acum nu își asumă identitatea asta, spun că le este frică pentru că discriminarea este foarte mare. Însă eu vreau să fac asta, să îi învăț și despre istoria romilor, fac asta cu drag pentru că vreau ca ei să știe ce s-a întâmplat, cum au ajuns anumite comunități să fie așezate la marginea satelor”, spune tânăra educatoare.
Astfel, vrea să îi determine pe copiii de etnie romă să creadă în ei și să nu le fie rușine de comunitatea din care fac parte, să își cunoască istoria, rădăcinile pe care le au.
„Lasă-i să râdă, asta e dacă ne-a dat Dumnezeu țigani”
Când a pus cap la cap toate lucrurile necesare pentru înființarea ansamblului de dansuri, Anca a găsit foarte mulți copii care au fost dornici să învețe să danseze. A fost nevoie să facă o selecție pentru că erau prea mulți și era dificil să lucreze, iar din două grupuri formate, unul de copii mai mici și unul pentru cei mai mari, în ultima perioadă a rămas doar cu ultimii.
Din cauza pandemiei, din grupul de 14, acum a rămas cu nouă copii care și-au dorit să continue, iar pe 13 decembrie au programat chiar și un spectacol la care și-au adaptat coregrafia, cu măști și cu distanță între dansatori.
Anca nu va uita niciodată că a reușit să treacă peste toate umilințele îndurate din partea colegilor de la școală tot cu ajutorul familiei care a încurajat-o să treacă peste toate suferințele și să învețe pentru că doar în acest mod va reuși ca visul ei să devină realitate.
„«Lasă, draga lui tata, că ai să înveți, lasă-i să zică, lasă-i să râdă, asta e dacă ne-a dat Dumnezeu țigani, ai să vezi tu peste câțiva ani cum ai să ajungi ceva în viață»”, îi repeta tatăl de fiecare dată când ea simțea că nu mai rezistă. Educatoarea spune că a avut noroc de o familie extraordinară, de părinți foarte buni, oameni simpli care nu au lăsat-o să renunțe, ci au încurajat-o să creadă în ea. Și-a dorit de mică să fie: educatoare, cântăreață și sportivă și spune râzând că într-un fel sau altul, simte că a făcut din toate câte puțin.
De aceea, Anca vrea să le ofere și copiilor aceeași șansă, să le fie ea primul lor mentor, care să scoată la suprafață tot ce au mai frumos. „Încerc să le transmit copiilor că au toate șansele din lume, să nu se afunde, să încerce să iasă la lumină. Asta este dureros, cu cât nu îți asumi identitatea, cu atât ai mai multe probleme când ieși în societate”.
Condițiile învățământului online sunt vitrege, semnalul lipsește sau este foarte slab
În fiecare zi, la ora 12.00 fix, Florentina Tituleac este în fața calculatorului așteptând cu aceeași emoție ca în primele zile ale pandemiei să vadă câți copii vor reuși astăzi să se conecteze. Intră unul câte unul, unii cu părinții în dreapta sau în spatele lor, alții cu părinții ascunși de camera video, dar prezenți.
În medie însă, niciodată mai mult de cinci. De când orele s-au mutat în mediul online, Florentina se luptă ca fiecare copil să termine ziua cu ceva nou învățat, chiar dacă zona defavorizată în care se află comunitatea este una fără semnal.
Astfel, lucrează cu două grupe de elevi, cu 11 copii se vede zilnic online, iar cu ceilalți 13 continuă lecțiile offline, vorbind cu ei la telefon. Are 23 de ani, iar ultimii doi ani, de când a intrat în învățământ, și i-a dedicat copiilor de la Gârcini, pe care vrea să îi tragă cât mai aproape de școală, de educație și să le arate că lumea este mai mare decât o cunosc ei.
La începutul anului școlar, când se învăța în scenariul verde, copiii stăteau la școală doar două ore pe zi, iar în rest continuau activitățile de acasă, cei mici o întrebau mereu pe „doamna” când vor putea să stea mai mult la școală. „Copiii îmi zic mereu că vor să vină la școală, când stăteam două ore mă întrebau de ce trebuie să plece acasă, când vom putea sta împreună patru ore?”, povestește Florentina.
De când școala s-a mutat în dormitor, Florentina și-a adaptat spațiul de lucru în așa fel încât să imite pe cât posibil o lecție dintr-o sală de clasă – le proiectează în clasa virtuală o prezentare, are deschisă pe calculator o imagine unde reproduce, scriind de mână, ceea ce trebuie să scrie copiii. Le spune ca atunci când termină să ridice un deget și să aștepte până termină și colegii, iar între timp să se gândească mai departe la cerințe.
În timpul orelor, copiii intră și ies din camera virtuală, se reconectează, li se vede doar jumătate din față în funcție de unghiul în care țin tableta sau telefonul. Atunci când nu văd ce le proiectează „doamna”, aceștia atrag atenția imediat, iar ochii le sunt curioși, nu dau semne de plictiseală, ci doar și-ar dori să revină la programul normal de la școală. Dacă unul dintre ei uită microfonul deschis, se creează microfonie, astfel încât „doamna” i-a învățat să îl închidă și să îl redeschidă atunci când vor să spună ceva.
Deși în grupa cu care lucrează online sunt 11 copii, sunt zile în care Florentina rămâne singură în timpul lecțiilor din cauza lipsei semnalului care nu le permite conectarea. Uneori se blochează imaginea, alteori un singur copil reușește să se conecteze, dar sunt și zile bune în care intră și cinci copii, conexiunea nu se întrerupe, iar orele se desfășoară în normalitatea specifică acum orelor online.
„Se mai întâmplă ca uneori copiii să mă audă după cinci minute, alteori rămân singură să vorbesc și trebuie să iau o pauză până se reconectează doi-trei dintre ei”, descrie Florentina modul în care au loc orele.
Lecțiile la clasă au devenit, de nevoie, lecții de viață
Atunci când s-a hotărât să fie învățătoare, Florentina tocmai terminase Jurnalismul la Iași, se pregătea să își susțină licența și se gândea ce va face pe viitor. Dragostea pentru învățământul primar a existat dintotdeauna în copilărie, deprinsă de la mama sa, educatoare în satul natal. A ajuns la Gârcini prin intermediul programului „Teach for Romania”, prin care sunt susținute cadrele didactice care vor să profeseze în zone defavorizate și de doi ani se străduiește să le explice atât părinților, cât și copiilor, care este importanța învățământului. Nu i-a luat însă mult timp să devină pentru toți „Doamna”.
„Am văzut progrese foarte mari la copii începând din clasa pregătitoare și văd chiar și în prezent. La început m-a șocat faptul că le dădeam șervețele să meargă la baie și venea femeia de serviciu zicând că au înfundat chiuveta pentru că nu știau ce să facă cu acel șervețel.
Acum am copii care mulțumesc, care știu să ceară, care pun întrebări foarte frumos și sunt foarte mândră de ei că au evoluat pe planul acesta. Uneori mă amuză cum preiau ei din comportamentele pe care eu le prezint la clasă. Atunci când se răstoarnă ceva, nu spunem niciodată «vai, ce ai făcut», ei deja știu să înceapă să strângă, întreabă unde este mopul. Iar eu știu că nu intră nimeni în panică dacă s-a vărsat ceva”, povestește Florentina cu mândrie în glas.
„Doamna” și pentru copii, și pentru părinți
„Doamna” este foarte mândră de relația pe care o are atât cu copii, cât și cu părinții acestora, ambele construite cu pași mici, chiar din prima zi în care și-a luat clasa în grijă și când avea temeri și îngrijorări. „Avem o relație la care cred că nici nu visam, își dau seama că sunt acolo pentru ei.
Anul trecut, când veneam dintr-o excursie, o fetiță mi-a zis «doamna, tu duci tot» și mi-a luat câteva secunde până mi-am dat seama că a vrut să spună «doamna, tu ne duci peste tot». Îmi dau seama că ei simt dacă ești acolo pentru ei, dacă ai încredere și crezi în ei”. În această perioadă a pandemiei, Florentina se bucură că a reușit să câștige și părinții de partea ei, pentru că este extrem de importantă implicarea lor și modul în care reușesc ei să gestioneze situația.
„Doamna” își descrie elevii cu mândrie ca fiind niște copii care au înflorit peste noapte și asta pentru că a crezut mereu în ei și a avut răbdare să se adapteze pentru fiecare în parte. La început, după primele luni, Florentina își amintește că ajungea acasă epuizată fizic și psihic, dar și-a promis că va face tot ce se poate ca să îi aducă la același nivel, ceea ce, crede ea, a și reușit.
„Am avut și conflicte în care se purtau foarte urât între ei, se loveau din senin. Dacă un copil nu primea ce voia, îl lovea pe celălalt pentru că nu știa că trebuie să ceară mai întâi acel lucru. Degeaba mă duceam eu la clasa pregătitoare să le spun despre litera A, dacă ei nu știau că nu trebuie să se ridice de pe scaun în timpul orei. Sunt niște lucruri firești, dar uneori poate nu le spunem pe nume”.
Acest articol a fost publicat pe PressHUB în cadrul proiectului “No Hate – Redactare incluzivă a articolelor despre romi în perioada pandemiei COVID-19”, un proiect derulat de Freedom House Romania, în parteneriat cu Agenția de Dezvoltare Comunitară “Împreună”, cu sprijinul financiar de Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.
