Bogdan CREŢU este prof. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Timp de nouă ani (2013-2022), a fost directorul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași și redactor-şef al revistei „Timpul” (2021-2023). Este, de asemenea, autorul a opt volume de critică literară şi al romanelor „Cornul inorogului”, „Nichita. Poetul ca şi soldatul” şi „Mai puţin decât dragostea”. Pentru romanul „Mai puţin decât dragostea” (Polirom, 2023), Bogdan Creţu a primit Premiul Pen România în 2024 și a fost inclus, luna aceasta, pe lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură.
Am stat de vorbă cu Bogdan Creţu despre „Mai puţin decât dragostea”, un roman despre (ne)iubire, care nu este însă doar despre o poveste de dragoste – ca atâtea altele – în contextul regimului comunist, despre relaţia tensionată pe care o are cu ceea ce scrie, relaţie pe care o simte ca pe o intimitate reprimată, despre faptul că, aşa cum spune el, nu ştie să povestească fericirea. Dar am discutat şi despre ce înseamnă pentru el Constanţa, oraşul copilăriei şi-al adolescenţei sale: înseamnă acasă, mare, vacanţă, nostalgie. Atunci când (re)vine aici, caută mai ales locuri, nu oameni, aceştia din urmă rămaşi în sertarele inimii şi-ale memoriei. De asemenea, am vorbit despre ceea ce el consideră că este o problemă a României actuale, anume „cultura amneziei”, pentru că am uitat de unde am pornit şi nu mai ştim să apreciem ce am câştigat în ultimele decenii, nu mai recunoaștem răul care se poate insinua în societate.
Pentru că în „Mai puţin decât dragostea” scrie că „să fii fericit nu e atât de uşor. Oamenii ştiu să sufere, dar nu să fie fericiţi. Nu i-a învăţat nimeni. Pentru suferinţă te pregăteşte viaţa. Pentru fericire eşti mereu începător” l-am întrebat dacă se recunoaşte în ceea ce spune „vocea povestitorului”: „Da, sunt mereu începător, dacă nu chiar repetent”.
Ada CODĂU: Cum a fost să „locuiţi” – timp de câteva luni, în care l-aţi scris – într-un roman care descrie atât de intens comunismul, cu tot ce a avut regimul mai greu de suportat, de la frici care au înghiţit, au anulat vieţi, până la teroare şi traversarea unor tipologii umane absolut sinistre, groteşti, aşa cum este „domnul Iacoban”, torţionarul care n-a putut iubi niciodată?
Bogdan CREŢU: A fost bine! Pentru mine, partea cea mai intensă a literaturii este scrisul propriu-zis. Când el mă împinge în zone inconfortabile din punct de vedere etic, caut să fiu pregătit și să răspund provocării. Nu cred că literatura trebuie să fie mereu blândă, să ne confirme, să ne motiveze, să ne mângâie, să ne dezmierde. Este poate și mai important să ne oblige să reacționăm la numite situații ori personaje și afectiv, și moral, să ne implice, să ne contrarieze, de ce nu, să ne șocheze. Toate astea ne formează și ne aduc mai aproape de potențialul nostru. Prin urmare, nu caut povești drăguțe, călâi, vandabile.
Pe de altă parte, nu poți scrie despre ceea ce nu cunoști. Sau, mă rog, poți, dar ratezi, impostura se vede imediat. Nu cred că experiența celor aproape cinci decenii de comunism a fost digerată ficțional. Nici vorbă s-o fi „epuizat”. Ficțiunea poate fi o depoziție, își poate răpi pentru câteva ore cititorul și-l poate transporta în lumile alea întunecate. Îi poate stârni oroarea, frica, repulsia, dar și speranța ori încrederea că răul poate fi depășit. Aveam aproape 12 ani când a căzut comunismul, am cunoscut direct anii ’80, nu a fost nevoie să mi-i imaginez. Știu ce înseamnă suspiciunea, umilința, știu cum arătau cozile la alimentele de bază, cum funcționau rețelele de pile și relații, știu cum era să ți se demoleze casa și să fi mutat într-un loc total străin. Și un copil putea percepe astfel de lucruri, chiar dacă nu avea o gândire politică. Restul se învață din cărți.
Când scriu proză, lectura mea e diferită, caut detaliile care au potențial epic, vânez situații-cheie, îmi intensific imaginația, mă mut în lumile alea. Domnul Iacoban, torționarul devenit mare ștab și, ulterior, om de afaceri prosper, n-a trebuit inventat. El există, este un inoxidabil, e printre oamenii de succes ai tranziției. Confruntarea cu astfel de specimene tipologice e interesantă, nu le poți scrie din afară, cu mefiență, ești obligat să intri în lumea lor, în sufletul lor (da, îl au!), în mintea lor, în conștiința lor (și pe-asta o au). Am învățat multe locuind, cum spui, câteva luni în labirintul ăla sordid, sumbru, dar și plin de viață care a fost comunismul. Pentru că în totalitarism viața nu se suspendă, e poate mai intensă decât în lumile libere: se iubește, se nasc copii, se construiesc relații, se creează ierarhii de putere, se găsesc strategii de supraviețuire, se redimensionează grilele etice și tot așa. Pentru un prozator, e un uriaș teren de investigație, cu o condiție: să renunțe la prejudecăți. Logica literaturii nu este logica noastră de zi cu zi. Ceea ce-n viață e firesc, în literatură poate fi banal sau kitsch, ceea ce-n proză e intens, în viață poate fi de prost gust.
„Nu pot scrie decât dintr-o stare tensionată, când dau totul, când pot intra cu totul în lumea textului, când mă pot muta în personaje”
Ada CODĂU: Cum definiţi dumneavoastră „Mai puţin decât dragostea”? În ce măsură este un roman despre comunism, în ce măsură este un roman despre (ne)iubire şi în ce măsură este romanul unei poveşti de dragoste care doar începe să se deruleze pe fundalul regimului comunist? Cum vă raportaţi la roman?
Bogdan CREŢU: Nu mă pricep la propria literatură. Ce știu e că am vrut să scriu un roman de dragoste. Am pornit de la raportul disproporționat dintre Sara și Vlad: ea – plină de viață, dogorind, el – fragil, nesigur pe el. Nu mi-a fost greu să-l fac. Tăntălău, bleg am fost și eu în tinerețe, pe dinăuntru așa sunt și acum, deși compensez după caz, prin bonomie, verbiaj sau chiar aroganță. Mă fascinează timiditatea, stângăcia, iubesc gafeurii, oamenii nesiguri pe ei – un timid vede lumea altfel, tulbură contururile, de-asta sunt tipologii interesante, necesare. Dar n-a fost după cum am pornit eu la drum, ci după voința personajelor. A trebuit să arunc între ele ceva teribil, pentru că în cărți ne plictisesc poveștile de amor fără șicane. Nu știu să povestesc fericirea. Dar mă fascinează unele teme. Cum se râde în totalitarism? (Aici foarte bun este Kundera, care a hașurat seducător subiectul în unele romane, la nivel eseistic ce e drept. Magistral e însă Hrabal, care nu a speculat subțire și fin, ci a stârnit hohote prin scrisul său: un om care știe să râdă pe mai multe voci nu mai poate fi manipulat.) Cum se iubește în totalitarism? Ei bine, sunt convins că altfel decât în democrație (nu știm s-o definim fără rest, dar resimțim când e atacată, dezechilibrată). Poate să fie mai intensă, mai apropiată de disperare, să compenseze mai multe frustrări, neîmpliniri, frici. Sau dimpotrivă, poate să fie superficială, suspicioasă, brutală, înăbușită, politizată. Erotismul e, într-un regim opresiv, diferit, inhibat, în unele cazuri aproape ilicit (deci mai intens). Nu avem standarde, literatura poate imagina orice. Personajele mele încep ca adolescenți, au idealismul ăla pe care-l pierdem ulterior, chiar dacă ni-l putem clona prin pasiuni, artă, credință, sport, orice ne mai apropie de propriile limite. Și când ceva se pune între ele, când ceva amenință dragostea lor halucinantă, reacționează feroce, o apără. Dar asta e naivitate, nici măcar dragostea nu poate supraviețui în afara lumii reale, care e inevitabil politică. Așa că am problematizat folosindu-mă de personaje. Nu rezum, să citească fiecare pentru el. Ce vreau să adaug e că romanul meu nu e doar unul despre comunism. Povestea de după revoluție e la fel de crâncenă și mi s-a impus de la sine.
Ada CODĂU: Ce personaje vă plac cel mai mult în „Mai puţin decât dragostea” din punct de vedere al construcţiei?
Bogdan CREŢU: Mie nimic nu-mi place în cărțile mele. Nu epatez, dar e ca și cum mi-aș admira, la o ecografie, organele interne: vai, ce ficat frumos am, dar ce colecist subtil! Și tot așa. Nu, nu merge. Am o relație tensionată cu ce scriu, un fel de intimitate reprimată. Sunt ca un adolescent care nu mai înghite drăgălășeniile dinainte, nu se mai lasă alintat, nu suportă să fie atins. OK, sunt cărțile mele, mă leagă multe de ele, dar e ceva impudic acolo, în sensul că am scos din mine și ce nu mă definește, lucruri care nu mă reprezintă. Din pricina asta nu pot oferi răspunsuri de încredere, ci doar impresii de amator.
Nu știu care dintre personaje mi-a ieșit bine tehnic. Știu câte ceva, în schimb, despre cele care mi s-au părut mai dificile, mai provocatoare. Sara, de exemplu. Pentru că mi-e greu să imaginez personaje feminine, deși am destule, mai ales în Cornul inorogului, primul meu roman. Care, risc să spun, s-a bucurat de lecturi favorabile mai ales din partea unor cititoare. Dar aici, după ce m-am lămurit ce e cu ea, mai bine zis după ce personajul a căpătat voință proprie, mi-a fost clar că nu am de ales decât s-o urmez și s-o contemplu. Și i-am dat voie să se deplaseze spre modelul Antigonei, prin intransigență, prin încălcarea unor tabuuri, prin felul în care tulbură autoritarismul tătucului-tiran (romanul meu e împotriva acestei instituții, a tătucului). Că a venit vorba, Iancu Iacoban, fostul torționar, ștab prosper, om de afaceri, a cărui influență nu dispare niciodată, îmi repugnă ca tip uman. Mi-am dat seama însă că, dacă vreau să fie credibil, trebuie să ies din clișeu. Răul nu e niciodată o stare de fapt, nu e o alegere senină și oricum nu e pur, separat total de bine. Și inversul e valabil. Ca prozator, mă interesează mai ales amestecul de bine și rău, de fragilitate și turbare, de oroare și empatie. Au și oamenii ăia pe care-i etichetăm drept călăi, torționari, securiști sau mai știu eu cum momentele lor de fragilitate, spaimele lor, sensibilitatea lor. Un scriitor nu e procuror. Sigur, există o etică a reprezentărilor, nu poți transforma un criminal într-un înger, nu poți face dintr-un nazist un model, dar ea nu se reduce la stereotipii, la schematism. Așa că de Iancu Iacoban sunt aproape mulțumit, am încercat să creez și o lume din care vine, un mediu familial și nu numai, să văd cum e posibil ca un om să comită răul, să strivească și să trăiască bine-mersi cu ceea ce numim conștiință.
Ada CODĂU: În ce stadiu sunt romanele dumneavoastră încă nepublicate? Ce teme vă consumă, la ce lucraţi în momentul de faţă?
Bogdan CREŢU: Nu există „romane nepublicate”. Acum m-ai prins într-o etapă fericită: scriu. Mă aflu, după estimările mele, la jumătatea unui roman. Totul e posibil, totul e imposibil. Nu știu nimic în timp ce scriu. Sigur, am calculele mele, planurile mele, dar realizarea lor nu e sub control strict. E mult hazard în aventura asta. Încerc să mă disciplinez, să scriu aproape zilnic, adesea chiar zilnic, îmi impun și normă, sunt stahanovist, uneori mă lăcomesc și o depășesc, alteori nu merge și mă simt un ratat. Dar mie-mi plac mult ratații, cei chinuiți, suferința asta, ezitarea, care poate veni oricând, e un semn al vocației. Prefer o carte nereușită a unui bun scriitor decât o carte reușită a unui scriitor mediocru. Anul trecut n-am reușit să scriu proză, în afara unui angajament, ceva la vreo 10-12 pagini, pe o temă dată. Și a fost rău. Nu pot scrie cu anii la o carte. De regulă, când intru în priză, în câteva luni ajung la capătul câtorva sute de pagini. Apoi le las să zacă, să se răcorească și peste o vreme revin asupra lor, rescriu, elimin, dar mai și adaug. Până acum la primele zeci de pagini am umblat consistent. Nu sunt genul de prozator care are totul limpede în minte: îmi schițez tema, câteva personaje, câteva situații-cheie și ajung în locuri nebănuite. De-asta nu pot ști dinainte ce iese. Ideea e că nu pot scrie decât dintr-o stare tensionată, când dau totul, când pot intra cu totul în lumea textului, când mă pot muta în personaje. Slavă Domnului că, dacă am energie bună, dacă nu am mari probleme care să mă perturbe, scrisul vine din scris. Mă așez în fața laptopului și scriu. Am încredere, deocamdată, că mai am câteva romane înainte. Și sper că pe cele mai bune. Numai că nu am nici cea mai vagă idee despre ele.
„Pentru fericire sunt mereu începător, dacă nu chiar repetent”
Ada CODĂU: Aveţi un ritual al scrierii, o igienă a muncii atunci când scrieţi fie critică, fie literatură?
Bogdan CREŢU: Nu am nici un ritual. Scriu pe unde apuc. Uneori, de exemplu, scriu în tren. Dar o fac și în mașină, pe bancheta din spate (de-asta îmi cumpăr breake-uri), acasă, în birou, printre cărți, la bibliotecă, la catedră, înainte de cursuri. Unde mă lovește, unde mă pot concentra și îmi pot păstra tonusul necesar. O cronică literară se scrie, firește, mai simplu; studiile complicate cer într-adevăr mai multă disciplină, de regulă stau îngropat între zeci de cărți pe care mi-am făcut notițe, am subliniat. Dar scrisul meu nu are nevoie de condiții speciale, ci de o stare de spirit bună, de bucurie, de plăcerea de a lucra. Și încă le am.
Ada CODĂU: România e o democraţie neconsolidată, cu un trecut de dată recentă urât şi foarte dureros. Credeţi că a reuşit să iasă din ceea ce în roman descrieţi ca fiind „memoria fricii, cultura fricii”?
Bogdan CREŢU: Dacă problema ar fi una locală, aș sta mai liniștit, cum am și stat până acum ceva vreme. Nu ne vor lăsa să deraiem, îmi tot spuneam. În Cornul inorogului, personajul principal, care-mi e profund antipatic, are impresia că trăiește într-o istorie bleagă, care nu-l provoacă și compensează devitalizarea la care se crede expus printr-un fel de experiment intim, erotic, existențial. Au trecut doar patru ani și lumea a sărit de pe șine. Nu știu dacă frica mai este acum un element-cheie. A fost un complex al bunicilor, al părinților noștri, noi eram prea mici la revoluție ca să ne fi temut cu adevărat. Nu mă tem pentru mine, în mare parte mi-am jucat rolul pe-aici, dar mă cam ia cu fiori pentru copiii mei, pe care nu știu ce fel de lume-i așteaptă. E bine să nu uităm că până nu demult frica era un instrument de control. Iar aici literatura e foarte importantă. Știi de ce? Pentru că ea, dacă și numai dacă e bine scrisă, chiar te poate face să te temi, nu doar îți descrie frica, ci ți-o produce. Te proiectează printre personaje, te face să empatizezi cu ele, să suferi, să-ți pui probleme etice, să eziți, să îți pui întrebări, să cauți răspunsuri. Problema noastră azi este mai degrabă uitarea, „cultura amneziei”. Am uitat de unde am pornit, nu mai suntem în stare să apreciem ce avem, ce am obținut în ultimele decenii, nu mai recunoaștem răul insinuant, nu mai știm să ne ferim de el. Ne-am pierdut, ca societate, reflexul fricii, care e salvator. Repetăm cu seninătate abuzuri și greșeli ale trecutului, o seninătate care pe mine mă îngrijorează.
Ada CODĂU: „Să fii fericit nu e atât de uşor. Oamenii ştiu să sufere, dar nu să fie fericiţi. Nu i-a învăţat nimeni. Pentru suferinţă te pregăteşte viaţa. Pentru fericire eşti mereu începător”. Vă recunoaşteţi în ceea ce spune „vocea povestitorului”? Sunteţi un începător în fericire?
Bogdan CREŢU: Am scris eu asta? Posibil. Da, sunt mereu începător, dacă nu chiar repetent. Unele lucruri nu se învață niciodată și nici nu trebuie. Noi avem antene mult mai ascuțite pentru ceea ce ne face rău. Spunem la orice mic inconvenient „Mă simt rău”, niciodată nu spunem netam-nesam „Mă simt bine!”. Avem cumva prejudecata asta că trebuie să ne fie bine cu orice preț și fugim de inconfort, de ceea ce nu ne confirmă așteptările, dorințele. Trăim, acum, într-o cultură motivațională, care ne învață de mici că suntem în stare de orice, că vom obține orice ne dorim, că nimic nu e imposibil. Și nu e așa, fiecare om are calitățile sale, care-l predispun la anumite reușite și-i interzic altele. Eu, de pildă, aș fi putut să ajung un bun alergător, dar nu un bun muzician sau pictor. Totul e să știm să ne calibrăm și dorințele la posibilitățile pe care le avem. Nu visez să fiu milionar, nu suspin după mașini de lux, nu cred că e posibil să am yacht sau să-mi petrec viața pe insule exotice. În schimb, sunt împlinit cu viața decentă pe care o am, în anii ’90-2000 nu îndrăzneam să sper că va fi posibilă. Știu să apreciez că pot trăi mulțumitor iubindu-mi munca. România a ajuns departe față de unde era, chiar dacă, din păcate, mai are de îndreptat multe inechități. Dar direcția ultimilor 20 de ani e înspre bine, nu înspre rău, trebuie să fii rău intenționat să nu constați evidența. Sigur, există și presiunea asta mediatică, a rețelelor de socializare care aplică filtre realității și fixează standarde de cele mai multe ori intangibile, raportat la care unii se simt eșuați. Nu există un stas al fericirii. Dar există standarde plauzibile ale unei vieți decente. Spre ele trebuie să fim educați să tindem. Fericirea e imponderabilă: în aceeași zi, poți fi fericit și nenorocit. Ba chiar în aceeași secundă.
„De citit am citit bulimic de mic. Pur și simplu nu-mi amintesc un moment din viața mea în care să nu fi fost înconjurat de cărți”
Ada CODĂU: Care sunt scriitorii români care v-au influențat formarea de critic şi de scriitor?
Bogdan CREŢU: Am citit, cât am fost adolescent, multă critică literară. Așa am învățat eu pentru bac și pentru examenul de admitere la facultate (probă serioasă, am fost șapte pe un loc): am fișat principalele monografii, eseuri, studii despre autorii din programă. Așa că planul meu a fost să devin profesor de literatură și critic literar. Modele? Toți criticii buni, începând cu G. Călinescu și Lovinescu şi continuând cu Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Marin Mincu, Ion Pop și tot așa. Am și acum o bibliotecă de critică literară care-mi umple o cameră întreagă. A contat mult profesoara mea, doamna Elvira Sorohan. Realmente un om providențial, care m-a scos din boemă, a avut răbdare și m-a pus la lucru. Apoi au intrat în scenă colegii mei de generație, de la care am învățat foarte multe. Nu mai fac o listă, pentru că orice listă e incompletă. S-a petrecut o schimbare de paradigmă în critica literară și în studiile literare, care, chiar dacă nu se mai manifestă prioritar în presa cultuală, se află într-un moment foarte bun. De citit am citit bulimic de mic. Pur și simplu nu-mi amintesc un moment din viața mea în care să nu fi fost înconjurat de cărți. În studenție, citeam alfabetic, apoi înghițeam operele complete ale unor scriitori, în doze mari, de 200-300 de pagini pe zi. Acum citesc mai degrabă lent, cu opriri pentru ruminare. Citesc de parcă aș avea ochelari 3D. Încerc să nu-mi scape nimic, să duc mai departe orice sugestie. Lectura a devenit o experiență ultrasenzuală, deci valorizează mai mult calitatea decât cantitatea. Din liceu, am rămas cu reflexul de-a avea mereu un creion în mână, de-a sublinia, de-a umple paginile goale de la finalul volumului. Am, sigur, clasici pe care i-am recitit, de la Homer și tragicii greci, la Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Proust, Joyce (iarna asta). Când scriu, aleg numai ce mi se potrivește, ce mă ajută, cărți care-mi dau energia scrisului. Acum e rândul lui Franzen, pentru că se-ntâmplă să lucrez la un roman de familie. Pur și simplu îmi face bine precizia lui de a absorbi toate detaliile, de a crea lumi complete, de a stoarce tot ce se poate dintr-o situație epică aparent banală. Am predat la facultate toate epocile literare, deci am făcut lecturi-studiu din majoritatea scriitorilor români. Am fost și am rămas un mare cititor de poezie. Dintre prozatori, revin mereu la Sadoveanu, Rebreanu, Blecher, Hortensia Papadat-Bengescu, la Adela lui Ibrăileanu, la Bietul Ioanide al lui Călinescu, la Petru Dumitriu, la Preda, la Breban (îmi plac mult romanele lui dinainte de 1990), la Gabriela Adameșteanu, la Cărtărescu, Adriana Bittel, Mariana Codruț, Radu Aldulescu, O. Nimigean. Și, desigur, la scriitoarele și scriitorii de după 2000. Îi predau, îi recitesc, îi redescopăr și încerc să fur meserie de la fiecare.
Ada CODĂU: Ce părere aveţi despre literatura română contemporană? Cum vedeţi această internaţionalizare entuziastă a sa?
Bogdan CREŢU: Literatura română se află, în acest moment, în una dintre cele mai bune etape ale ei: are diversitate, sunt activi scriitori din generații diferite, e perfect sincronizată cu ce se publică în Occident și la curent cu ce apare și-n alte zone. Cum e și firesc, pentru că și accesul la cărți e mai la îndemână. Ce ne mai trebuie este o piață a cărții pe măsură. Nu spun că nu există cititori, aș fi nedrept. Dar e loc de mai bine. Prin legislație, prin școală se poate construi mult, se poate recâștiga reflexul lecturii, care este fundamental. Firește, scriitorul nu mai e o figură publică, un idol al tribului, într-o lume centripetă, care-și preia narațiunile din atâtea zone, în special din Metavers. Faptul că există programe sistematice de traducere a literaturii actuale (realizate prin ICR și Centrul Național al Cărții) se simte, sunt zeci, sute de titluri traduse în ultimii ani. Dar mai e până ce literatura română va deveni un fenomen în sine (așa cum a fost cea sud-americană, de exemplu sau măcar cum este cea poloneză). Oricum, scriitorii de azi au mult mai multe șanse să circule în alte limbi, în alte culturi decât cei dinainte. Și chiar o fac.
„Literatura este intim legată de prietenie”
Ada CODĂU: Sunteţi născut la Constanţa şi „adoptat” de Iaşi. Identitar, cărui oraş, cărei zone îi aparţineţi?
Bogdan CREŢU: Aveam deja o identitate bine conturată în 1996, când am ajuns pentru prima oară la Iași, ca să mă înscriu la examenul de admitere de la facultate. Nu știu nici acum de ce am făcut-o. Am impresia că nu am participat propriu-zis la cele mai importante alegeri din viața mea. Sau că le-am făcut aruncându-mă cu capul înainte, cum se zice dintr-un impuls irațional. Dar sunt mulțumit de ce a ieșit. Nu mă identific drept „moldovean”, sunt legat de copilărie, de adolescență, deci mă socotesc mai degrabă „dobrogean”, dacă tot e să aleg o etichetă. Dar pot foarte bine și fără. Sunt rupt de mediul cultural din Constanța, n-am avut niciodată o lansare de carte, o întâlnire cu cititorii. Nici n-am căutat-o, e adevărat. E OK, Constanța înseamnă acasă, mare, nostalgie, vacanță. De oraș mă mai lega Marin Mincu, ne întâlneam adesea vara la On Plonge, mâncam chefal și beam frâncușă. Și cu Mircea Țuglea mă vedeam verile, copiii noștri se jucau pe plajă, noi înotam cu orele și vorbeam despre literatură. Dar s-au dus amândoi și timpul a căpătat altă dimensiune, de la o vârstă, așa că vin rar în Constanța. Și caut locuri mai mult decât oameni. Am mai multă nevoie să mă duc în Cobadin, satul în care am copilărit, unde mama își petrece verile, unde am prieteni foarte buni, din copilărie. În Iași am prieteni buni, dar nu fac parte din nici o gașcă, sunt mereu pe fugă, mă bucur să mă văd cu amicii, cu unii dintre colegi, mă simt bine, dar cobor tot mai rar de pe dealul pe care m-am mutat prin 2012. Mă simt acasă sus pe platoul Beldiman, de unde se vede Ceahlăul, dar tot acasă mă simt ori de câte ori mă întâlnesc cu un prieten. Și, slavă Domnului, nu sunt ursuz, am mulți oameni la care țin, alături de care râd bine. Literatura este intim legată de prietenie.
Ada CODĂU: Cu ce ochi vedeţi Constanţa în prezent? Cum vi se pare comparativ cu oraşul adolescenţei dumneavoastră?
Bogdan CREŢU: Cu ochi nostalgici, dar uneori și încruntați. Dacă n-ar avea marea și partea veche, din peninsulă, Constanța ar fi un oraș anost, lipsit de personalitate. Or, ani buni, decenii, partea veche a fost nu neglijată, dar sistematic distrusă, lăsată în paragină. Cred că am scris ceva cu mulți ani în urmă, tulburat de gradul de degradare. Au început de curând niște eforturi de a salva câteva case vechi, dar foarte mult rău s-a făcut și este iremediabil. Câțiva ani nu m-am putut plimba pe Ștefan cel Mare: era traseul meu, de la fostul ICIL până la Liceul Mircea, apoi spre Piața Ovidiu. Și am suferit, trotuarele erau ba sparte, ba mizerabile, mi se părea un oraș îmbătrânit, neîngrijit. În ultima vreme, încep să se întâmple lucruri bune: a reînviat revista „Tomis”, într-o formulă care îmi place, Teatrul trece printr-un moment foarte bun, Universitatea Ovidius dă semne de revigorare. Unde mai pui că-l mai aveți și pe Cătălin Pavel la Arheologie, la universitate, și vara la Histria, lucru pentru care vă invidiez. Se pot face lucruri extraordinare, totul e să existe viziune și voință politică. Eu vin rar, asta îmi limpezește privirea. Și nu, nu aș spune că orașul s-a schimbat mult în bine de când am plecat, acum aproape 30 de ani. Ce s-a schimbat e Mamaia, care s-a prelungit sub formă de junglă de blocuri până în Năvodari. E teribil ce s-a întâmplat, e stupefiant cum de-a fost posibil. Oricum ar fi, simt nevoia să revin la Constanța, să-mi văd locurile îndrăgite, să alerg pe țărm. Când m-am mutat la Iași, îmi lipseau pescărușii, cu țipetele lor isterice.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(SURSA FOTO: MARINA BUGS)
